Preot Crin-Triandafil Theodorescu
Doar de câteva ori am mai fost în locul ăsta înfricoșător. Sunt în viața unui preot locuri de astea din care nu scapi întreg decât dacă crezi în Înviere sau ești un impostor al credinței.
Azi l-am adus în capelă pe Cătălin. Sicriu alb, costum, cravată, el, care mereu mă saluta din interiorul unei jachete cu glugă, scoțându-și politicos căștile din urechi. Cătălin are 25 de ani. Avea. Are. Nu mai știu. Mi se împletesc lacrimile în ochi, abia văd tastatura.
Eu l-am botezat. Locuia în spatele Bisericii, în timp ce mă rugam, vara, prin fereastra deschisă îl auzeam jucându-se cu sora lui, cu Denisa. Eu i-am botezat. S-au jucat în curtea mea, au mâncat la masa din casa parohială amândoi, cu copilul meu, cu Călin a lui Hanțig, cu Alin din neamul Gălanilor, cu Alex din neamul lui Șotropa și cu câți alți copii din comunitate.
Pe Denisa am îngropat-o acum șapte ani. Un cancer, i-au tăiat din corp pe bucăți, doar sufletul îi rămăsese întreg. Copilul care crescuse pe gardul CeleiMaiFrumoaseBiserici.
Am crezut că o să mor de durere la marginea sicriului ei.
Acum trebuie să-i îngrop fratele alături, Cătălin. Vă implor, rugați-vă să pot face asta.
Când era mic, Cătălin era tare mic, a crescut mai greu. Apăruse o reclamă haioasă, Cătălin, și eu te iubesc, cred că mai e pe net. Îl strigam din curtea casei parohiale, Cătălin, și eu te iubesc și se împrăștia de râs. Era un copil așa de vesel, așa de vesel. Cumva trecuse peste prăpastia morții Denisei, se ridicase, Ea îi făcuse actele de angajare și lucra, toate păreau bune, asculta muzică mereu, mereu era cu căștile în urechi dar când ne salutam scotea căștile și mâinile din buzunar. Când a mai crescut l-am tras deoparte, Cătăline, nu-mi mai spune sărutmâna, mâine poimâine o să fii cu o fată de braț și sună nașpa, e suficient să îmi spui ziua bună și să-mi zâmbești.
Rugați-vă să rămân întreg din asta.
Și rugați-vă pentru părinții lor, îi cheamă Lucian și Tatiana. După ce i-a murit fata, Tatiana n-a ieșit un an din casă.
E atâta durere și e atât de absurdă povestea asta, că doar lumina Învierii ține lumea într-o logică de bun simț. Altfel nimic n-are rost, nimic.
Cătăline, și eu te iubesc. O să ne jucăm cândva iar, n-am nici o îndoială, dacă n-aș crede în Înviere aș dezbrăca reverenda fără ezitare.
Hristos a înviat, Cătăline.
