Dare de seamă pentru anul trecut

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

Total
50
Shares
Previous Post

Frățiori colindând

Next Post

Plugușor duhovnicesc

Related Posts