Odată au venit niște filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de mulți oameni să-i asculte cuvântul înțelept. Pasămite, erau oarecum invidioși, că după ei nu se prea înghesuia lumea. Când au sosit în pustie, au găsit un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu vorbă curată, dar meșteșugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Și au început să-l întrebe:
– Macarie, ai citit cutare carte?
– N-am citit-o, răspundea Macarie.
– Dar cutare învățat, știi ce a zis despre lume și despre altele?
Și la acestea, Macarie răspundea că nu știe. Ei însă îl tot întrebau, cu gândul de a-l rușina. Atunci Macarie, cunoscându-le gândurile, le-a zis:
– Rogu-vă, îngăduiți-mi să vă întreb și eu ceva.
– Întreabă, părinte, răspunseră ei veseli.
– Fiți buni și spuneți-mi, ce-a fost mai întâi: mintea sau cartea?
După oarecare răgaz au răspuns, oarecum nedumeriți de rostul întrebării:
– Vezi bine că a fost mintea!
– Nu vă supărați, răspunse Macarie, că eu am ceea ce a fost mai întâi: mintea.
Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-și folosește darul minții dat de Dumnezeu, poate să fie înțelept, cu sau fără prea multă carte.
