Preotul și soția lui tocmai au sărutat racla Sfântului Ioan Rusul. Acum, stau în fața ei, se țin de mână și se roagă. La un moment dat, tânăra femeie scoate o fotografie cu doi băieți: Teodor și Vladimir. I-o arată Sfântului și-i zice în gând: „Uite, Sfinte, cât a crescut Teodor!” Dar el știe deja tot ce face copilul pe care l-a ocrotit încă de dinainte de a veni pe lume și pentru care a mijlocit în fața lui Dumnezeu.
Când scriu acest text, un grup de pelerini din București va fi ajuns, probabil, în insula Evia, la Moaștele Sfântului Ioan Rusul. Călătorii sunt însoțiți de preotul lor și de soția sa, care îl vizitează pe Sfânt ori de câte ori pot, pentru a-i mulțumi. De ce? În urmă cu câțiva ani, Sfântul le-a dăruit un băiat. Nouă ani au așteptat cei doi să li se nască primul copil, timp în care mama a pierdut patru sarcini, fără ca medicii să îi poată explica de ce se întâmpla asta.
Într-o zi, au citit pe internet că la Mănăstirea Evia se adună bijuterii pentru o raclă în care urmau să fie așezate părticele din Moaștele Sfântului Ioan Rusul. S-au sfătuit și au hotărât să dăruiască și ei ceva, pentru raclă.
Cei doi au mai făcut un lucru: s-au rugat. 40 de zile au citit acatistul Sfântului și au nădăjduit. După 40 de zile, au aflat că soția a rămas din nou însărcinată și, până la urmă, după o sarcină dificilă, cu risc de avort spontan, în viața lor a apărut Teodor-Ioan, un bebeluș de nota 10. Au trecut, de atunci, 12 ani. Între timp, s-a născut și Vladimir, fratele mai mic. Ei și părinții lor sunt o familie tare frumoasă, pe care am binecuvântarea să o cunosc. Datorită acestei povești despre nașterea lui Teodor am făcut și eu cunoștință cu Sfântul Ioan Rusul.
Sfântul Ioan Rusul a venit pe lume în jurul anului 1690, într-un sat din Rusia. La vârsta adolescenței, s-a înrolat în oștile lui Pentru cel Mare și a luptat în războaiele purtate de țar împotriva turcilor. Într-o bătălie, a fost luat prizonier și vândut unui căpitan otoman care l-a dus cu el în Prokopion, o localitate din Cappadocia (în Turcia de astăzi).
Soarta unui creștin aflat în robie turcească nu era deloc ușoară și, ca să scape de umilințe, deseori mulți alegeau să renunțe la credință și să devină musulmani.
„Creștin m-am născut, creștin voi muri” le spunea tânărul Ioan celor care îl batjocoreau, îl băteau, îl scuipau, numindu-l ghiaur, adică necredincios. „Mai bine mor, decât să renunț la credință”, i-a zis și stăpânului său pe care l-a asigurat însă că îi va împlini toate poruncile, atâta vreme cât îl va lăsa să trăiască în legea lui. Și s-a ținut de cuvânt!
Îndatorirea Sfântului era să îngrijească vitele. În grajd, printre animale, într-un colț, se ruga și ziua, și noaptea. Uneori, mergea pe ascuns la o Biserică a Sfântului Gheorghie, unde lua parte la privegheri și unde se împărtășea.
Cu vremea, stăpânul a început să îl îndrăgească pentru smerenie și pentru blândețe. În plus, era conștient că binecuvântările care veneau peste casa sa erau roadele rugăciunilor spuse de Ioan. Îl respecta pentru statornicia în credință și chiar i-a pus la dispoziție o locuință în care să trăiască, exact ca un om liber.
Dar Sfântul Ioan Rusul a continuat să ducă o viață ascetică și să își slujească stăpânul, chiar dacă ceilalți sclavi îl ironizau pentru râvnă și pentru devotament.
Unde a dispărut farfuria cu pilaf?
Drept mulțumire pentru bogății și pentru tot binele pe care îl căpătase, aga a plecat în pelerinaj la Mecca. Într-o zi, soția lui a dat o masă la care a invitat rudele și prietenii, pentru a sărbători această călătorie și pentru a se ruga împreună ca soțul să i se întoarcă sănătos acasă.
Sfântul Ioan îi servea pe musafiri și le-a adus oaspeților mâncarea preferată a ofițerului. „Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău, dacă ar fi fost aici și ar fi gustat din pilaf!”, a exclamat soția.
Sfântul i-a promis că îi va trimite acestuia o porție, chiar dacă bărbatul se afla la sute de kilometri distanță. Toți au râs de el, convinși că așa ceva nu este cu putință.
Tânărul a luat farfuria cu pilaf, a mers în grajd, a îngenuncheat și s-a rugat, cerându-i lui Dumnezeu să i-o trimită cumva celui plecat departe. S-a rugat cu atâta încredere că Dumnezeu îl va asculta, încât farfuria a dispărut. Le-a vorbit despre asta mesenilor, însă nimeni nu l-a crezut. Până și stăpâna casei era convinsă că Ioan ori a mâncat bucatele, ori le-a dat săracilor.
Când bărbatul s-a întors din pelerinaj, avea la el farfuria în care fusese pilaful. Le-a povestit tuturor că o primise într-un mod inexplicabil: întors de la moschee, a găsit-o în camera încuiată, purtând numele său gravat pe margine.
Un creștin respectat de musulmani?
Vestea că s-a petrecut o asemenea minune s-a răspândit repede în tot ținutul și, de atunci, toți l-au privit pe slujitorul Ioan cu teamă și cu respect.
Dar el a continuat să fie modest și să trăiască în post și în rugăciune. Simțindu-și sfârșitul aproape, a cerut să fie culcat pe paiele din grajd și a chemat preotul, să îl împărtășească. Părintele i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr scobit, fiindcă se temea de fanatismul turcilor…
În 27 mai 1730, Sfântul Ioan Rusul a plecat din această lume, iar la înmormântarea sa au venit și creștini, și musulmani; și oameni simpli, și oameni de vază din oraș.
Robul altădată umilit era cinstit acum de o mulțime de oameni și, mai ales, de Dumnezeu care urma să îl răsplătească pentru iubirea și pentru credința sa.
După trei ani, Sfântul Ioan s-a arătat în visul duhovnicului. L-a înștiințat că trupul i-a rămas intact și l-a îndemnat să îl dezgroape. Acesta l-a ascultat și l-a găsit pe Sfânt întreg și bine mirositor. I-a dus Moaștele în Biserica Sfântului Gheorghie unde, odinioară, Sfântul Ioan obișnuia să se roage, să privegheze, să se împărtășească.
În 1832, turcii au jefuit Biserica și au incendiat-o, ca să se răzbune pe creștini. Moaștele s-au înnegrit puțin de la fum, dar, în rest, nu au pățit nimic! Unii mărturisesc că, în mijlocul flăcărilor, l-au văzut pe Sfânt mișcându-se, ca și cum ar fi fost viu.
În zilele noastre, Sfântul Ioan Rusul îi așteaptă pe creștini în Grecia, pe insula Evia. Grecii care s-au mutat din Capadoccia l-au luat pe Sfânt cu ei. Au întemeiat un oraș (Procopie), au ridicat o Biserică, iar locașul a devenit noua casă a Sfântului Ioan Rusul.
Aici, îi primește pe cei doi părinți, care se întorc la el ori de câte ori pot, recunoscători că li l-a dăruit pe Teodor-Ioan.
Aici se întâlnește cu toți cei care vin să-i mulțumească pentru ocrotire și pentru ajutor.
Aici, de ziua prăznuirii sale este purtat pe străzile orașului și este întâmpinat cu flori.
Aici sper să ajung și eu, cândva.
Text de Ioana Revnic
