Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu „sfârșit creștinesc vieții noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace…”. Mărturisirea păcatelor aduce celui aflat pe moarte iertarea, împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, iar Sfânta Împărtășanie se constituie în merindea cea mai scumpă pe care omul o ia cu sine pe drumul lung al veșniciei.
„Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund și a-l convinge să accepte să se spovedească curat și să primească Sfânta Împărtășanie, nădăjduind în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunțe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice și psihice.”, spune pr. Constantin Macuc, protoiereul Protopopiatului Săveni.
Părinte protopop, care este datoria creștinească cea mai de seamă a celor vii față de cei ce sunt în pragul de a-și da sufletul?
Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund și a-l convinge să accepte să se spovedească curat și să primească Sfânta Împărtășanie, nădăjduind din tot sufletul în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunțe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice și psihice.
Cum trebuie să fie sfârșitul adevăratului creștin?
Adevăratul creștin știe că Hristos Dumnezeu este Viață, așa că după moarte se duce cu sufletul la Dumnezeu. De aceea, grija lui trebuie să fie de a ajunge în fața Dreptului Judecător cât mai pregătit: împăcat cu Dumnezeu, prin spovedanie sinceră și curată și Sfânta Împărtășanie, împăcat cu toți semenii săi, având pregătit bagajul de fapte bune, cu rugăciune continuă și nădejde tare în bunătatea lui Dumnezeu că se va mântui.
De ce sunt atât de necesare spovedania și Împărtășania în pragul morții?
Spovedania este baia sufletului. Duhul Sfânt ne arde păcatele mărturisite și ne umple de sfințenie, făcându-ne vrednici să stăm lângă Dumnezeu. Iar Sfânta Împărtășanie este unirea cu Hristos spre viață veșnică, după cuvintele Lui, că „cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică”. Primirea acestor două sfinte taine înseamnă viața sufletului; diavolul nu mai are niciun drept asupra acelui om.
De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce pleacă în lumea veșniciei? Cât de important este acest gest?
Sfânta Scriptură mărturisește prin gura Sfântului Ioan Evanghelistul că în El (Hristos) era Viața și viața era lumina oamenilor. Deci lumina acestei vieți o avem prin Fiul lui Dumnezeu. La El mergem și după moarte și, crezând în El, nădăjduim să avem viață și după această trecere. Deci ținem în mână lumina, încredințați fiind că și dincolo nu vom fi în întuneric sau desființare. Acest gest este o mărturisire simbolică a credinței în nemurire.
De ce se trag clopotele Bisericii când pleacă cineva din lumea aceasta?
Clopotele Bisericii vestesc pe toți enoriașii parohiei că unul dintre ei a plecat la cele veșnice. Bătăile tânguioase aduc un ultim omagiu celui ce a murit, îndemnându-i pe toți să se roage pentru mântuirea lui.
De ce se spală trupul mortului și e îmbrăcat cu haine curate? Contează în vreun fel pentru acel suflet ca hainele să fie noi, scumpe?
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, și este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecății). În Biserica noastră, ca atare nici la înmormântare, nu sunt importante hainele luxoase, ci decența și bunăcuviința. Este bine, da, ca hainele să fie curate, însă adevăratul veșmânt cu care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu sunt faptele bune ale sufletului.
Unii oameni pun în sicriu diferite obiecte care i-au slujit celui decedat sau de care se crede că va avea nevoie pe lumea cealaltă. E aceasta o practică corectă?
Practica de a pune diferite lucruri în sicriu nu se justifică; nu poate fi decât o superstiție, venind din credințele păgâne. Știm că trupul, prin rânduiala lui Dumnezeu, după moarte nici nu mai lucrează, nici nu mai mănâncă. Banii sau celelalte obiecte sunt mai de folos dacă sunt împărțite la săraci, făcându-i răposatului comoară în cer.
Pentru ce preotul varsă cenușa din cădelniță, untdelemn și vin peste trupul răposatului?
Se vărsă cenușă pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ și cenușă suntem” (Fc. 18, 27; Iov 30, 19; Ecc. 12, 7). Apoi, această cenușă, fiind binecuvântată și sfințită cu semnul crucii, prin tămâie, îi pune simbolic pe morți sub scutul lui Hristos până la înviere.
Untdelemnul este semnul și pecetea lui Hristos, ca și untdelemnul de la Botez. „Atunci, (la Botez), ungerea cu untdelemn îl chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte și s-a desăvârșit. Iar vinul, în unele părți amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu agheazmă, se toarnă cruciș peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viață, care curge prin mădularele trupului omenesc și-l însuflețește. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viața cea veșnică, pe care o nădăjduim.
De ce, la coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă peste el prima lopată de țărână, în semnul Sfintei Cruci? Trebuie să facă acest gest și cei apropiați/prezenți?
Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămăși în viață că, și în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice psalmistul: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1). Sau, precum ne învață Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim; deci, și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).
Cum să înțelegem alegerea celor care își dau trupurile să fie arse? Acești oameni vor primi iertare de la Dumnezeu?
Cei care aleg să-și ardă trupurile se opun practicii Bisericii dintotdeauna, dar și credinței în învierea morților (deci și a trupurilor). Fie că o fac din necredință sau din alte motive, păcătuiesc împotriva cuvântului lui Dumnezeu. După cum bine știm, după hotărârile Sfântului Sinod, nu avem voie să ne rugăm pentru ei. Dacă vor primi sau nu iertare, singur Dumnezeu va judeca pentru fiecare caz în parte. Judecata și răsplata sunt apanajul Lui.
Dar despre cei care aleg să fie îngropați în cavouri ce ne puteți spune?
Un cavou costă mulți bani și este expresia bunăstării materiale și a mândriei celui ce este îngropat acolo. Desigur că poate fi și dovada dragostei și a respectului pe care cei rămăși îl poartă celui răposat, dar consider că este mult mai folositor pentru suflet să dăruim o sumă însemnată de bani ca milostenie, știind că trupul nu mai contează până în ziua învierii, indiferent că are la căpătâi o cruce simplă de lemn sau câteva tone pompoase de beton, marmură și fier.
(Interviu publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Moldova, din data de 27 februarie 2013) via http://basilica.ro
