Evanghelia zilei (Luca 11, 42-46)

Mustrarea fariseilor

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați. Vai vouă, fariseilor! Că iubiți scaunele din față în sinagogi și închinăciunile în piețe. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii care umblă peste ele nu le știu. Și, răspunzând, unul dintre învățătorii de Lege I-a zis: Învățătorule, acestea zicând, ne mustri și pe noi! Iar El a zis: Vai și vouă, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu voiți să le atingeți.”


Iubirea cuprinde toate virtuțile

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 27-29

„Fiindcă nimic nu e atât de mult în chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atât de tainic și de înalt lucrător spre îndumnezeirea oamenilor. Căci cuprinde în sine toate bunătățile câte le prezintă cuvântul adevărului în chipul virtuții și e despărțită și ruptă de toate câte se cuprind în chipul răutății (al păcatului) ca plinirea legii și a prorocilor (Romani 13, 10). Căci lor le urmează taina iubirii care ne face pe noi, din oameni, dumnezei și-i adună pe cei împărțiți în rațiunea generală a poruncilor și, cuprinzându-i pe toți în chip unitar prin bunăvoire, e puterea din care pornesc toți în purtările lor diferite prin iconomie. Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredin­țează pe cel ce o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoș­tința despre acelea celor ce le contemplă? Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților, prin care putem să ne cunoaștem pe noi înșine. (…) Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, înde­lun­ga-răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu ușurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), ca cea care duce «la» și apropie «de» Dumnezeu, Cel mai înalt vârf al bună­tăților și cauza a tot binele, pe cei ce umblă în ea, ca una ce este ea însăși credincioasă și nu cade și rămâne (I Corinteni 13, 8).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 230-231

„Toate sunt pentru mine basm, umbră și vis! Niciunul din cei bogați pe pământ nu mă va putea apăra dincolo, când voi fi învinuit și acuzat că n-am răzbunat, cu toată tăria cuvenită, legile lui Dumnezeu. Aceasta a pierdut pe minunatul acela bătrân, pe Eli, deși viața-i era nepătată! Totuși pentru că a trecut cu vederea pe cei care călcaseră legile lui Dumnezeu a fost pedepsit împreună cu copiii lui și a primit cea mai cumplită pedeapsă (I Regi 4, 1-19). Dacă Eli preotul a fost atât de cumplit pedepsit pentru că n-a întrebuințat față de copiii lui bărbăția cuvenită, deși îl silea la asta dragostea firească de fii, ce iertare voi avea eu, care nu sunt silit nici de o astfel de dragoste și mai stric și totul din cauza lingușelilor? Așadar, ca să nu pier și eu, și voi, lăsați-vă, vă rog, convinși de cuvintele mele! Fiți voi înșivă cercetătorii și socotitorii vieții voastre!”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LVI, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 655

„Știu că mulți aud cu neplăcere cuvintele acestea. Dar care ar fi folosul tăcerii? Dacă aș tăcea și nu v-aș supăra deloc cu spusele mele, ar fi cu neputință să vă scap de pedeapsă cu tăcerea, ba, dimpotrivă, tocmai tăcerea ar mări pedeapsa; și nu numai vouă, ci și mie mi-ar pricinui pedeapsă o tăcere ca aceasta. Ce folos de vorbe plăcute, dacă nu ajută la treburi, ba te mai și vatămă? Ce câștig să te bucur cu cuvântul, dar de fapt să te supăr? Ce câștig ai să-ți încânt auzul, dar să-ți chinuiesc sufletul? De aceea e de neapărată trebuință să vă supăr aici pe pământ, ca să nu fim osândiți dincolo.”

Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mici, Î. 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 318

„(…) Nemilostiv nu este cel care ceartă, ci cel care tace, după cum desigur nemilostiv este cel care lasă veninul înăuntru în cel mușcat de șarpe veninos, nu cel care-l scoate. Acesta (cel care nu ceartă) risipește și dragostea; pentru că, precum relatează Scriptura, cel care cruță toiagul îl urăște pe fiul său, iar cel care îl iubește îl pedepsește stăruitor (Pilde 13, 24).”

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
31
Shares
Previous Post

Apostolul zilei (I Tesaloniceni 4, 1-12)

Next Post

Datoria noastră față de cei ce se pregătesc să ia calea veșniciei

Related Posts