Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)
Călătoria noastră spre marele praznic al Învierii Domnului se apropie de sfârşit. Această duminică este ultima în care accentul cade pe patimile noastre, pe suferinţele noastre. De mâine începând, poate chiar cu acest cuvânt al Evangheliei, atenţia ne va fi abătută spre Pătimirea lui Hristos. Timpul cuprins de Postul Păresimilor a fost pentru noi o şcoală, o şcoală a pocăinţei; pocăinţă care trebuie să nască în sufletul nostru o dragoste curată, o dragoste fierbinte faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a iubit atât de mult, încât Și-a dat viaţa pentru noi. În această duminică ni se atrage atenţia asupra a două mari păcate: mândria şi desfrânarea. Sunt mari, pentru că sunt păcate împotriva iubirii, şi pentru că ele vin spre noi cu masca iubirii, motiv pentru care în fața lor pot să cadă cu uşurinţă chiar oameni sporiţi duhovniceşte.
Prin cuvântul Evangheliei (Marcu 10, 32-45) suntem avertizați asupra păcatului mândriei. Doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, au venit în faţa Domnului Hristos şi, la întrebarea „Ce voiți să vă fac?” (Marcu 10, 36), I-au adresat această rugăminte: „Dă-ne nou să stăm unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 37). Şi ei credeau că fac aceasta din dragoste. Din dragoste faţă de Domnul şi Învăţătorul lor. Dar Domnul, cunoscând adâncul inimii lor, le-a descoperit că aceasta nu era o mişcare a iubirii, ci mai degrabă a mândriei. Sub masca iubirii faţă de Domnul Hristos, se ascundea insidios dorinţa de stăpânire, dorinţa de a-i dirija pe ceilalţi, de a fi mai mari peste ceilalţi oameni, şi nu mai mari între ceilalţi oameni. De aceea, Domnul i-a mustrat cu blândeţe pe cei doi şi, lesne de înțeles, i-a învăţat pe toţi Ucenicii, care s-au mâhnit, s-au tulburat pentru situaţia creată şi le-a transmis că în această lume, cei care stăpânesc o fac prin autoritate, prin putere. Îndemnul este ca între ei să nu fie așa. Dimpotrivă, cel care va voi să fie mai mare între ei, va trebui să fie slujitorul celorlalți. Argumentația continuă prin exemplul personal, întrucât Hristos a venit în această lume nu ca să I Se slujească, ci ca El Însuși să slujească şi să-Și dea viaţa pentru mulţi.
Iată marele pericol care ne paște pe toţi. Sub masca iubirii se pot ascunde o mândrie foarte mare şi o dorinţă de a-i stăpâni pe ceilalţi oameni. Într-adevăr, este de dorit ca fiecare dintre noi să ne cercetăm şi să vedem – atunci când ni se pare că facem gesturi de iubire faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele nostru – dacă sunt gesturi de iubire sau mai degrabă mişcări ale mândriei.
Să facem lucrurile din dragoste
Fariseul, despre care ni s-a vorbit la începutul Triodului, credea că-L iubeşte pe Dumnezeu, făcând fapte bune. Și se ruga zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 11). Şi lui Dumnezeu nu I-a plăcut această rugăciune, pentru că era, de fapt, un rod al mândriei. Fariseul dorea să se îndreptăţească pe sine în faţa lui Dumnezeu şi bineînţeles că şi în faţa oamenilor. Aştepta răsplată din partea lui Dumnezeu şi, de asemenea, aştepta laude din partea oamenilor. Şi cred că ne recunoaştem şi noi în această ipostază. Adeseori, când facem ceva bun, pentru Dumnezeu sau pentru aproapele nostru, aşteptăm deopotrivă şi răsplată şi laudă, iar dacă nu le primim suferim foarte mult, ne tulburăm foarte mult şi spunem că nu vom mai continua să facem binele pe care l-am făcut, de vreme ce nu suntem apreciaţi, lăudaţi şi răsplătiţi. Atunci când se face ceva din dragoste, nu mai reacţionăm în felul acesta. Dragostea este gratuită. Fie că suntem răsplătiţi sau nu, fie că suntem lăudaţi sau nu, noi nu putem să facem altfel decât aşa. Sfântul Apostol Pavel descrie iarăşi foarte frumos cum arată dragostea. Ne spune că ea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, niciodată nu cade. Să ne cercetăm aşadar, iubiţii mei, şi să vedem dacă într-adevăr, la sfârşitul acestor zile de post, în inima noastră cu adevărat a rodit dragostea curată, dragostea jertfelnică, dragostea gratuită. Și dacă nu este aşa, atunci înseamnă că mai avem de lucrat. Trebuie să continuăm pocăinţa noastră, să stăruim în rugăciune şi să-I cerem Domnului să ne vindece mintea şi inima. Și să aprindă El întru noi focul iubirii.
Prin viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, pomenită în această a cincea duminică a Postului Mare, ni se atrage atenţia asupra păcatului desfrânării, care de asemenea se poate masca în chipul dragostei. Foarte mulţi dintre cei care trăiesc în desfrânare consideră că iubesc. Maria Egipteanca, atunci când s-a dedat desfrânării la o vârstă foarte fragedă, credea că prin aceasta trăieşte deplina viaţă, trăieşte dragostea. Dar s-a dovedit că nu este aşa. Această aparentă dragoste nu i-a adus împlinire, bucurie şi pace, ci i-a obosit şi i-a îmbolnăvit şi trupul, şi sufletul.
Dumnezeu să fie pe tot locul
Din nefericire, în zilele noastre foarte mulţi creştini trăiesc în desfrânare şi justifică acest păcat crezând că este dragoste. Mai mult, să ştiţi că desfrânare nu este doar păcatul trupesc, ci desfrânare este tot ceea ce iubim mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul Hristos avertizează pe cei care iubesc mai mult lumescul decât dumnezeiescul că nu sunt vrednici de El (Matei 10, 37). Adică este o încălcare a poruncii iubirii. Porunca întâi şi cea mai mare din lege ne cere nouă, tuturor, să-L iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea (Deuteronom 6, 5). În logica harului, în logica iubirii duhovniceşti, Dumnezeu nu trebuie să fie doar pe locul întâi, ci trebuie să fie pe tot locul. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea. Și apoi, prin această dragoste, îi iubim şi pe părinţi, şi pe copii, şi pe prieteni, şi de asemenea îi putem iubi şi pe duşmani. Pentru că-i socotim pe toţi egali, toţi suntem chipul lui Dumnezeu, toţi suntem zidirea lui Dumnezeu, toţi avem nevoie de mântuire.
Să fim, aşadar, cu multă luare-aminte la acest mare păcat al desfrâului, care poate veni spre noi sub masca iubirii. Ca să ne vindecăm de acest păcat este nevoie de multă pocăinţă şi de multă rugăciune. Maria Egipteanca a avut nevoie de patruzeci de ani, petrecuţi în pustia Iordanului, pentru ca să-şi vindece rănile păcatelor tinereţii. Cu siguranţă că fiecare, la locul şi la măsura lui, va avea nevoie de mult timp de pocăinţă dacă şi-a petrecut, dacă şi-a irosit tinereţea în desfrânări şi-n desfătări. De aceea, Biserica atrage mereu atenţia tinerilor.
Să nu-şi cheltuiască tinereţea în desfrânare, pentru că desfrânarea îmbolnăveşte şi trupul, dar şi sufletul. Desfrânarea împietreşte inima. Paralizează în noi puterea de a iubi. De aceea, tinerii care au trăit mai multe relaţii care s-au destrămat ajung în neputinţa de a se mai îndrăgosti. Nu mai pot să-şi asume o relaţie. Inima lor este împietrită. Și după aceea tot ce se mai poate face este doar o înţelegere, o târguială. Vedem dacă ne convine sau nu, dacă aceasta corespunde aşteptărilor şi pretenţiilor noastre sau nu, dar aceasta nu este dragoste, aceasta este negoț. Când iubeşti, nu te mai gândeşti, îţi asumi toate riscurile, orice s-ar întâmpla. Și la bine şi la rău, mergi cu cel iubit până la capăt, până la moarte. Deci dragostea nu este târguială, nu este înţelegere, ci dragostea este un miracol, este o minune. Este asumare responsabilă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Să reţinem așadar, iubiţii mei, în această duminică, acest mesaj foarte puternic: că dragostea nu înseamnă nici putere şi nici plăcere. Dragostea înseamnă slujire şi dăruire jertfelnică.
† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei
Sursa: http://ziarullumina.ro
