Iată-ne ajunși deja la sfârșit de an… Decembrie este luna care aduce în sufletele noastre căldura praznicului Nașterii Domnului, paradoxal, în ciuda frigului de afară. E vremea colindelor, a bucuriei împărtășite cu cei dragi, dar și a dulciurilor care împodobesc mesele fiecărei familii. Mirosul scorțișoarei, aroma cozonacilor proaspeți, și savoarea mierii de albine în care au fost îmbrăcați sunt amintirile copilăriei pe care nu le putem uita niciodată.
Însă, bunătățile pe care le primim și/sau dăruim în această perioadă nu sunt doar o desfătare gastronomică, ci și o metaforă a vieții pline de har, ilustrată de Sfinții Bisericii noastre. O frumoasă aducere aminte a dulceței Raiului, acea stare de fericire deplină și comuniune cu Dumnezeu, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „În Rai era o dulceață de nespus, o frumusețe care covârșește orice gând. Acolo nu era nici foame, nici sete, nici durere, ci o bucurie care întrecea orice imaginație.” Pe 7 decembrie, Biserica noastră vine să ne amintească de bunătățile acestei lumi, dar și de cele ale Raiului, prin prăznuirea Sfântului Ambrozie al Mediolanului, ierarhul numit deseori și „Sfântul mierii”. Din ce motiv? Aflați în rândurile de mai jos!
Din catehumen, ierarh și păzitor al dreptei credinței
Mai întâi, așa cum v-am obișnuit, haideți să reținem câteva detalii biografice despre Sfântul Ambrozie. Episcop al Mediolanului (azi Milano), Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 339, într-o familie creștină de rang senatorial, remarcându-se de tânăr printr-o educație aleasă în retorică și drept și pregătindu-se, deci, pentru o carieră administrativă. A fost numit guvernator al regiunii Liguria-Emilia, având reședința la Mediolanum. Chemarea sa la episcopat a fost una rânduită de Dumnezeu, fiind marcată de o întâmplare extraordinară.
În anul 374, după moartea episcopului Auxențiu, adept al arianismului, orașul era divizat între arieni și ortodocși. În timpul adunării pentru alegerea noului episcop, cuvântarea lui Ambrozie în sprijinul păcii a stârnit un entuziasm general. Poporul l-a aclamat ca episcop, deși el era doar catehumen. După botez și hirotonie, a fost numit episcop al Mediolanului, asumându-și cu mult curaj și dedicare apărarea dreptei credințe. Sfântul Ambrozie a fost un apărător fervent al Ortodoxiei în fața arianismului și a altor erezii. Încă de la începutul episcopatului său, a intrat în legătură cu Sfântul Vasilie cel Mare, primind de la acesta o scrisoare în care era încurajat să păstreze dreapta credință. Activitatea sa teologică și pastorală s-a concentrat pe combaterea arienilor și pe întărirea dreptei credințe, ceea ce a dus la conflicte directe cu împărăteasa Iustina, o susținătoare a arianismului.
Sfântul Ambrozie a fost un teolog prolific. Printre lucrările sale se numără „Despre credință” și „Despre Sfântul Duh”, prin care a combătut arianismul și erezia pnevmatomahilor. Totodată, a compus numeroase imnuri liturgice, unele dintre ele fiind folosite și astăzi în cultul ortodox. Un moment semnificativ din viața sa pastorală l-a reprezentat Sinodul de la Aquileia, din anul 381, unde a condus dezbaterile împotriva episcopilor arieni Palladius și Secundian, care au fost anatematizați.
Rugăciunea, smerenia și zelul său misionar l-au transformat într-un model de episcop. A fost, de asemenea, călăuză duhovnicească a Sfântului Augustin, pe care l-a botezat în anul 387, contribuind chiar la convertirea acestuia. Sfântul Ambrozie a trecut la Domnul în anul 397, lăsând în urma sa o moștenire duhovnicească ce a influențat profund Biserica. Este considerat unul dintre cei patru mari Părinți ai Bisericii Apusene, fiind un exemplu de curaj, înțelepciune și dragoste pentru Hristos și Biserica Sa.
Ocrotitor al albinelor și al apicultorilor
Într-adevăr, un detaliu mai puțin cunoscut despre Sfântul Ambrozie este faptul că acest mare ierarh al Bisericii noastre e considerat patron sau ocrotitor al albinelor, al stupilor acestora, dar și al apicultorilor și ai celor care fac lumânări din ceară pentru slujbele Bisericii. Motivul este unul inedit și necunoscut multora dintre noi.
Într-un paragraf din Sinaxar citim că dulceața duhovnicească pe care Biserica lui Hristos avea să o primească prin Sfântul Ambrozie s-a arătat încă din primii ani ai vieții sale, chiar din perioada copilăriei sale. Se spune că, într-o zi, fiind prunc înfășat și adormind în aer liber, cu gura deschisă, un roi de albine s-a apropiat de el. Albinele s-au așezat pe fața și gura copilului, intrând și ieșind din gura sa și lăsând miere pe limba lui. Mama sa, văzând această minune, a dorit să alunge albinele, temându-se să nu-l rănească pe prunc, însă tatăl său, martor al acestei minuni, a oprit-o, dorind să vadă ce va urma. După un timp, albinele s-au ridicat și au zburat mai departe, până când nu le mai putea vedea nimeni. Înspăimântat, tatăl Sfântului Ambrozie a spus: „Dacă acest prunc va trăi, va deveni mare în popor, pentru că încă din pruncie a fost arătat de Dumnezeu ca slujitor al Său. Se va împlini asupra lui cuvântul Scripturii care zice: «Cuvintele cele bune sunt ca fagurele de miere și dulceața lor este vindecarea sufletelor»”. Roiul de albine era, așadar, simbol al învățăturilor și al înțelepciunii pe care Sfântul Ambrozie avea să le împărtășească mai târziu poporului, cu o dulceață duhovnicească ce avea să îndulcească inimile oamenilor, ridicându-le dinspre pământ spre cer.
De asemenea, Sfântul Ambrozie este considerat patronul fabricanților de lumânări din ceară, un simbol al luminii lui Hristos. Ceara pură, produsă de albine, este folosită până în zilele noastre pentru a face lumânări, simbol al luminii dumnezeiești care luminează întunericul păcatului. Ele amintesc de Mântuitorul Iisus Hristos, care este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Astfel, Sfântul Ambrozie nu doar că ocrotește stupii și apicultorii, ci mai mult – amintește credincioșilor de virtutea vieții dedicate în slujba Domnului, asemănătoare hărniciei albinelor.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
