Preot Ioan Bădiliţă
mă întrebi mereu
„de ce eu?”
atunci când simți că
viața nu mai duce nicăieri
când lumea ți s-a întors împotrivă
și nu știi în dosul cărei perdele
să te ascunzi
când simți cu inima
dorul ferestrei după soare
în timp ce plouă cu stropi mari de
melancolie…
„de ce eu”? întrebi
când stelele nu se mai arată
printre frunzele de fag
din grădina pustie
la mijloc de ianuarie
și preferi să rămâi în patul tău
cu pătura trasă deasupra capului
fugind de viață…
dar, hei
când vei privi din nou pe fereastră
după ce ploaia s-a oprit
lăsând în urmă o rouă blândă
pe petalele de trandafiri
care din nou ți-au înflorit
când îți vei da seama
cât de frumoasă e lumea
atunci când o vezi ca pe Icoana
unui Dumnezeu
care nu face nimic fără rost…
da, când pe masă la tine
e și apă, și pâine
și când te bucuri mereu
că exiști, că respiri, că poți râde
să te întrebi și atunci
„de ce eu?”
