Pentru un creştin adevărat Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Duhul este slava creştinilor (In. 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie, iar unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei spune că: „Cel care vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să ţină Dreapta Credinţă, pe aceasta însă cine nu o va păstra întreagă şi nevătămată, în afară de faptul că va avea numeroase necazuri, în veci va pieri” (Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei,. „Psaltirea comentată”).
Pornirea conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii, precum şi raţionamentele omeneşti, introduse în învăţătura credinţei creştine, este numită erezie, iar urmarea acestei învăţături – zice Sfîntul Ioan Scărarul este „rea-credinţă” (Scara, Cuvîntul 1).
Cuvîntul erezie se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite, erorile de credinţă ale celor care n-au primit sau n-au păstrat învăţătura creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. Toate învăţăturile ce introduc raţionamentele proprii, inspirate din falsa cunoştinţă, din cugetare trupească, pricinuiesc moarte veşnică, din perspectiva ortodoxă.
Biserica demască aceste învăţături, păzindu-ne de ele şi chemîndu-i din pierzare pe cei înşelaţi de ele; ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce cu încăpăţînare se ţin de ele. Anatema are însemnătatea medicamentului duhovnicesc împotriva bolii din duhul omului care pricinuieşte moarte veşnică. Sincera şi ferma predare a ereziei anatemei este leacul care pe deplin şi definitiv eliberează sufletul de erezie.
Îndepărtând duhul omului de la Dumnezeu şi unindu-l cu diavolul, prin păcatul principal al lui – hula împotriva lui Dumnezeu, ereziile îl fac pe om rob patimilor, ca pe unul ce este părăsit de Dumnezeu. „Inima cea nesocotită s-a întunecat, spune Apostolul despre înţelepţii ce s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu” (Rom. 1, 21-26).
Istoriografia bisericească consemnează că purtarea eresiarhilor era lipsită de bună-cuviinţă: Apolinarie avea legături de preacurvie, Eutihie era în deosebi robit de patima iubirii de argint, Arie era din cale afară de desfrânat. Atunci cînd cîntarea lui numită Thalia a început să fie citită la primul Sinod Ecumenic, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, refuzând să asculte cuvintele spurcate ce nu ar putea vreodată să-i vină în minte unui om cuvios.
Păcatul hulei, care constituie esenţa oricărei erezii, este cel mai greu păcat, ca unul ce este propriu însăşi duhurilor apostaziate şi care constituie, de fapt, principala trăsătură a acesteia. Duhurile căzute încearcă să acopere toate păcatele sub masca bunătăţii şi a falsei evlavii, numită, în scrierile ascetice ale părinţilor, îndreptăţire. Ei fac aceasta cu scopul ca oamenii să fie mai uşor înşelaţi şi mai uşor să se învoiască a primi păcatul în suflet. Ei procedează întocmai şi cu hula: încearcă să o acopere cu un nume extraordinar, cu o oratorie pompoasă şi filosofie îngâmfată.
Primele erezii care au apărut în sânul creştinismului au fost cele iudaizante, numite astfel pentru că au încercat să introducă practicile tradiţionale mozaice şi să le dea un caracter obligatoriu. Aceste erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanentă şi cereau aplicarea lui integrală în creştinism, cu toate că Sinodul Apostolic ( din anul 50) a stabilit că legea mozaică nu este obligatorie pentru creştinii dintre neamuri (Fapte 15, 19, 28).
Primii creştini căutau adevărul credinţei mai întâi cu inima şi mai apoi, dacă era nevoie, cu mintea. După edictul de la Milano din 313 teologii creştini au fost puşi, însă, în situaţia de a explica diverse probleme teologice. Astfel s-a inversat parţial situaţia: pentru a fi înţelese anumite aspecte ale credinţei a fost nevoie de o cercetare şi explicare amănunţită a acestora, dar numai în Duhul la care se ajunge prin păstrarea Sfintei Tradiţii (adică, în esenţă, prin post şi rugăciune). Cei care nu urmau acesteia de fiecare dată, cădeau în erezie. Acum se pune preponderent accentul pe latura gnoseologică formală în detrimentul vieţii autentice duhovniceşti, după cum putem vedea în instituţiile de învăţămînt teologic.
O erezie care a zdruncinat profund viaţa bisericească multe secole (fundamentală şi azi pentru secte, în special – „Martorii lui Iehova”) a fost arianismul (sec. IV). Acesta este un mod raţional-omenesc de înţelegere a creştinismului (apărătorul ei – Arie – nega Dumnezeirea Fiului). În a doua jumătate a aceluiaşi secol apare o altă erezie, susţinătorii căreia au primit numele de „pnevmatomahi” (apărătorul ei – Macedonie – nega Dumnezeirea Duhului Sfînt).
Dacă problemele trinitare (modul de percepţie a raportului dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt) s-au definit la primele două Sinoade, problema hristologică (raportul firii divine şi raportul firii umane din persoana Mîntuitorului) a fost discutată pe parcursul a patru Sinoade Ecumenice. Această neînţelegere a generat: erezia nestoriană (prin care se susţinea greşit că în Hristos există două persoane corespunzătoare celor două firi ale Sale, umană şi divină) şi mai apoi erezia monofizită (prin care se susţinea invers, și anume ideea că Domnul nostru Iisus Hristos nu are decît o singură fire sau o singură natură, cea dumnezeiască, pe cînd trupul Său uman este aparent).
Deşi aceste rătăciri au fost combătute la cele şapte Sinoade Ecumenice, reminiscenţele acestora au dus mai târziu la schisma din 1054 şi mai apoi la Reforma Protestantă. Erorile ereziilor din primele secole ale creştinismului le resimţim şi acum prin învăţăturile sectare care împânzesc Ortodoxia din toate părţile.
Văzînd, însă, că nici prigoanele şi nici falsele învăţături nu sunt în stare să înfrângă Biserica, duşmanii Ortodoxiei au recurs să lupte din interiorul ei, folosindu-se de aceleaşi metode: neglijarea prescripţiilor canonice bisericeşti şi interpretarea greşită a Învăţăturii de Credinţă. Cei care luptă din interior sunt aşa-zişii teologi şi ierarhi care se declară ortodocşi, dar care, de fapt, încalcă făţiş Sfânta Tradiţie. Ei sînt adevăraţii slujitori ai lui antihrist. Exemplul cel mai relevant al celor expuse mai sus este filetismul.
În sens restrîns, termenul „filetism” înseamnă identificarea religiei cu naţionalitatea. Unii analişti afirmă că filetismul este doar „iubire de neam”, pe cînd alţii ajung să-l compare cu fundamentalismul. Prin aceste caracterizări, în cercurile publicistice se creează precedentul atacurilor împotriva Ortodoxiei în general. Şi unii şi alţii, nu atacă Biserica doar ca instituţie, ci în ansamblu – ca organism divino-uman al cărui cap este Însuşi Mântuitorul nostru. Însă pentru evitarea unor greşeli de percepţie este necesară o definire substanţială a acestei erezii.
