Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creației Sale a fost libertatea. Omul a fost creat pentru a fi liber. Stă în voința sa dacă alege o cale sau alta în viață. Stă în voința sa dacă Îl ascultă pe Dumnezeu sau nu, dacă Îl cinstește pe Dumnezeu ca pe Tatăl său ori dacă Îl respinge. Această libertate a voinței a fost pecetea chipului și asemănării omului cu Dumnezeu. Și tot libertatea voinței a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălțat cu mult înaintea altor făpturi.
De ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu o voință liberă? Acest lucru este destul de limpede: unicul motiv pentru care Dumnezeu l-a creat pe om a fost iubirea. Iar iubirea întotdeauna dorește ceea ce este mai bine pentru cel iubit. Ba mai mult, iubirea dorește o împărtășire liberă – iubire în schimbul iubirii – fără să fie forțată în niciun fel. Doar o astfel de iubire are valoare: iubirea care curge liber dintr-o inimă iubitoare, fără nicio silire sau constrângere.
Dumnezeu-Tatăl, în imensa Lui iubire, aștepta tocmai acest tip de iubire de la omul liber pe care l-a creat. Și-a dorit ca omul pe care l-a creat și asupra căruia a așezat numeroase daruri să Îl iubească și să-I slujească de bună voie, fără nicio constrângere, precum un fiu iubitor Îi slujește Tatălui cel iubit. Aceasta este însemnătatea darului voinței libere.
Extras din Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată – Arhiepiscopul Averchie Taușev, traducere de Lucian Filip, Editura Doxologia, via http://doxologia.ro.
