O discuție despre concepția creștină asupra rolului și locului femeii în familie și, în general, în societate, dacă este purtată într-un spațiu secularizat, are cele mai mari șanse să plece de la prejudecata că Biserica înjosește femeia, argumentele fiind cele de genul: în Biserică (și în Biblie) se spune că bărbatul trebuie sa fie cap femeii, că femeia trebuie să se teamă de bărbat, că, de fapt, femeia este socotită doar ca un ajutor al bărbatului (a se vedea Facere 2, 18-23) și multe altele de genul acesta. Astfel de probleme ridicate, de regulă, de persoane din afara Bisericii sunt binevenite, întrucât ne oferă șansa de a oferi unele explicații edificatoare pentru cei care chiar le caută. Nu voi intra prea mult în explicarea acestor cuvinte despre relația dintre bărbat și femeie, întrucât altul e subiectul articolului de față. Voi aminti doar că femeia se supune bărbatului nu oricum, ci așa cum bărbatul se supune lui Hristos – e vorba de o ierarhie în ordine duhovnicească pentru că în Biserica lui Hristos e o anumita rânduială și fiecare își are un loc al său, fără ca unul să fie mai de cinste și altul mai de necinste. Femeia trebuie să se teamă de bărbat nu în sensul de a nu-i fi frică să fie agresată de acesta, ci având un bărbat care o iubește atât de mult („precum Hristos Își iubește Biserica” – acesta ar trebui să fie nivelul), adică purtându-i o dragoste care merge până la sacrificiul suprem, să se teamă ca nu cumva să piardă o astfel de iubire.
Catehizând cuplurile ce urmează a primi taina cununiei, constat că tinerele sunt dornice să afle cum să se raporteze la astfel de lucruri, la aceste cuvinte auzite la slujba cununiei, care nu sunt spre „terorizarea” femeii, ci spre a-i conștientiza, și pe ea și pe bărbatul său, de rolul specific al fiecăruia, rol care își are, fiecare, o demnitate proprie și nu denotă un tratament discriminatoriu. Departe de a considera femeile ca fiind de “un rang inferior”, dimpotrivă, abia în creștinism ele sunt readuse la demnitatea de a fi egale cu bărbații pentru că, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Înainte de a veni Hristos și de a schimba concepțiile greșite cu privire la locul femeii, indiferent de epocile și de popoarele pe care le-am analiza, nicăieri nu găsim decât o înjosire a acesteia. Nici măcar în iudaism femeile nu au avut o soartă mult mai bună, Moise fiind nevoit să le îngăduie bărbaților să-și lase femeile doar cu o „scrisoare de despărțire” ca nu cumva, impunându-le căsătoria pe viață, aceștia să-și ucidă soțiile atunci când nu mai doreau să trăiască cu ele. Această egalitate în demnitate a femeii cu bărbatul nu exclude, repet, faptul că cei doi au roluri diferite, evidente prin însăși constituția anatomică a fiecăruia, prin însușirile specifice fiecăruia. Diferența de roluri a celor doi nu trebuie interpretată în sensul unei inegalități de ordin socio-politic, a unei discriminări. Diferența este exact ceea ce are nevoie natura umană spre a se împlini și perpetua (nu ne putem închipui cum ar arăta sau cum ar evolua o societate alcătuită exclusiv din bărbați sau exclusiv din femei).
O mișcare feminină binecuvântată de Hristos
De la această egalitate postulată de creștinism s-a ajuns, treptat, până la momentul în care, în familie și în societate, și din punct de vedere legal, nu doar din perspectivă creștină, bărbatul și femeia să aibă drepturi egale. Definit ca o „mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate”, feminismul pare a fi un lucru favorabil femeii și cu adânci rădăcini în concepția creștină. Chiar dacă e destul de neplăcut să vezi o femeie luptând cu arma în mână sau boxând, lucruri mai „bărbătești”, totuși nu în astfel de situații văd eu pericolul cel mai mare la adresa femeii însăși. La urma urmei, a fi boxer sau militar sunt alegeri pe care o femeie are dreptul de a le face în funcție de propria-i conștiință și nu e nimic de judecat aici. Dacă există vreun pericol de a-și pierde cumva feminitatea, tot ele sunt cele care vor avea de suportat eventuale (neplăcute) consecințe. Problema mi se pare că intervine abia atunci când femeia vrea sa fie egală cu bărbatul nu în cele firești sau în cele înalte ale acestuia, ci mai ales în cele mai „de jos”, mai de nedorit ale bărbatului. Pentru că dacă cineva cere egalitate deplină cu o altă persoană, nu o poate cere doar în cele bune, ci și în cele rele. Dacă mergi într-o țară străină și vrei drepturi egale cu cei de acolo, când primești cetățenia, odată cu drepturile de rigoare, te „încarci” și cu un set de obligații pe care le au și ceilalți concetățeni.
Ca să ne dumirim mai bine în această chestiune, vom face recurs, ca de obicei, la textul evanghelic ce urmează a fi lecturat în Biserică, la Duminica Mironosițelor. Aceste femei curajoase sunt cele care au stat tot timpul alături de Iisus, atât în vremea propovăduirii Sale, când a făcut minuni și era lăudat de mulțimile recunoscătoare, cât și atunci când a fost arestat, chinuit și, finalmente, răstignit pe Cruce. Ele au urcat și pe Golgota cu Hristos, pe când ucenicii de sex masculin (cu fericita excepție a Sfântului Apostol Ioan) se ascundeau „de frica iudeilor”. Tot ele sunt cele care, imediat după sabat, când nu se iviseră încă zorii zilei de Duminică, au venit la mormânt cu aromate (sau miruri – de unde și denumirea de „mironosițe”) pentru a unge Trupul Celui care fusese îngropat în grabă și care nu avusese parte de rânduiala cuvenită înainte de punerea în mormânt. Aceste femei au avut de înfruntat și biruit patru mari obstacole care, în mod normal, ar fi descurajat pe orice om cu un instinct de conservare mai accentuat: 1) frica de cei care nu priveau deloc cu ochi buni pe Ucenicii Răstignitului; 2) teama de întuneric (era încă noapte și pe atunci drumurile nu erau luminate ca acum); 3) gândul că soldații romani ce păzeau mormântul nu le vor permite să împlinească ritualul pentru care se pregătiseră; 4) conștientizarea faptului că, chiar și dacă toate aceste piedici ar fi biruite, tot se vor confrunta cu o ultimă și insurmontabilă problemă: „cine le va prăvăli piatra de pe ușa mormântului?”, piatra care era foarte mare, încât abia o urnea forța mai multor bărbați. Dacă ar fi stat și ar fi analizat toate cele patru inconveniente majore precum au făcut bărbații (apostolii și ceilalți ucenici), cu siguranță Mironosițele nu ar mai fi plecat de acasă în Duminica Învierii.
Dar nu au vrut sa fie egale cu bărbații, adică să revendice dreptul la prudență și să invoce acel comportament cerebral care te ține cu picioarele pe pământ. Nu, ci au ales să fie femei, în deplinul sens al cuvântului. Adică au ales să iubească jertfelnic și să creadă în inima lor că nimic nu e de nebiruit! Și s-au învrednicit de cea mai mare binecuvântare, aceea de a fi primele care să-L vadă pe Domnul și Mântuitorul cu trupul înviat, acel dar pe care abia mai apoi l-au primit apostolii mai apropiați lui Iisus, inclusiv „cel mai iubit dintre ei”, adică Ioan. Dacă ar fi rămas la nivelul unui feminism nivelant al oricăror diferențe dintre bărbat și femeie, Mironosițele ar fi ratat și Golgota și Învierea, nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului lucru nou sub soarele istoriei, rostind cele dintâi: Hristos a Înviat! Așa, mișcarea acestor „purtătoare de miruri” este prima și cea mai autentică mișcare feminină, în ea orice femeie poate vedea cât de sus poate ajunge dacă-și cultivă propriul dar și nu râvnește la al altuia.
Preot Constantin Sturzu
Sursa: http://doxologia.ro.
