Odată l-a vizitat un cleric și a discutat cu el pe diferite teme. Întâlnirea a durat destul timp. La sfârșit vizitatorul l-a întrebat:
– Părinte Epifanie, îmi dați binecuvântarea să public cele ce le-am discutat?
– Sigur că da, părinte.
După o perioadă de timp Starețul primește cărticica clericului mai sus-zis. Uitase și de întâlnire și de ceea ce îi ceruse clericul. Entuziasmat fiind după citirea cărticelei, l-a sunat la telefon pe expeditor și i-a spus:
– Părinte, felicitări pentru cartea sfinției voastre. M-a folosit mult.
– Dar, Părinte Epifanie, nu vă aduceți aminte?
– Nu!
– Toate sunt ale Sfinției Voastre!
Și i-a adus aminte de discuție.
***
– Părinte, l-a întrebat un frate, de ce nu scrieți și Sfinția Voastră ceva despre cutare problemă bisericească? Toți au scris.
– Ce să scriu, fiule? a spus zâmbind. M-au înregistrat toți. Nu apuc să spun sau să discut cu cineva în vreo problemă că a doua zi o văd publicată în vreun articol. N-are importanță. E suficient să apară ideile și argumentele pe care le vreau, chiar și fără numele meu.
Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.
