Aşa cum mii de închinători mergeau să-l vadă pe Stareţul Paisie, aşa şi eu, îndemnat de vărul meu Apostol Korosidis, care îmi vorbise despre Sfântul Munte, spunându-mi că acolo se nevoiesc monahii pentru mântuirea neamului omenesc, am mers pentru prima oară în luna iulie a anului 1987, împreună cu nepotul meu Vasile la Stareţul Paisie. Atunci însă nu am reuşit să-l întâlnesc. Când am plecat de la Coliba sa am simţit multă bucurie şi pace sufletească. În mod inexplicabil, simţeam că ceva mă trăgea lângă el. Pe atunci nu ştiam nimic despre viaţa duhovnicească, adevărata viaţă în Hristos. A doua oară când l-am vizitat a fost în iulie 1988. Când am intrat în Coliba sa am simţit multă căldură sufletească. Aş fi spus că mă aflam acasă la mine.
Când a venit timpul să vorbim deosebi, m-a luat şi m-a aşezat în partea de răsărit a Colibei sale. Atunci mi-am deschis inima şi am început să-i vorbesc despre necazurile prin care treceam atât eu, cât şi cei din familia mea. Părinţii mei trăiau despărţiţi de douăzeci de ani. În timp ce discutam, am început să plâng. Atunci Stareţul m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Fiul meu, părinţii tăi se vor împăca”. La despărţire m-a îmbrăţişat din nou şi m-a sărutat spunându-mi: „Ah, Nicolae, Nicolae!” Atunci m-am întrebat în sinea mea de ce îmi arăta atâta dragoste. Dar evenimentele de mai târziu au îndreptăţit purtarea lui, căci Părintele Paisie, cu harul cu care era înzestrat, a văzut de mai înainte nenorocirile prin care avea să treacă familia mea.
Pe data de 10 februarie 1989 a izbucnit un incendiu într-un bloc din Frankfurt (Germania), în care locuia sora mea Maria împreună cu familia ei. În acest incendiu şi-au găsit moartea tragică sora mea, în vârstă de treizeci şi patru de ani şi cei doi băieţi ai ei, Vasile, de şaisprezece ani şi Hristu, de paisprezece ani. Durerea care a cuprins familia noastră era de nedescris. Pe 20 februarie 1989, în ajunul plecării noastre din Frankfurt şi aducerii în Grecia a celor trei trupuri neînsufleţite, înainte de a merge la biserică, la ora 7 dimineaţa, mama mea a văzut în vedenie pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Era tânără, ca de cincisprezece ani, foarte frumoasă. Şedea pe tron, îmbrăcată fiind în porfiră vişinie. „De ce plângi? o întrebă pe mama. Ştii unde se află fiica ta?” Prin aceste cuvinte Maica Domnului a vrut să o mângâie şi să o încredinţeze pe mama de faptul că fiica şi nepoţii ei se află în loc de odihnă. Am convingerea că Stareţul s-a rugat Maicii Domnului ca să i se arate mamei mele. De atunci îl întâlneam pe Stareţ adeseori, atât la chilia sa Panaguda, cât şi la Mănăstirea „Sfântului Ioan Teologul” de la Suroti. În luna septembrie 1990, la câteva zile după moartea bunicului meu, în timp ce mă aflam la Mănăstirea Sfintei Anastasia, Izbăvi-toarea de otravă, împreună cu mama şi cu bunica mea, am simţit o putere care mă îndemna să merg la mănăstirea de la Suroti. Când am ajuns acolo, am aflat că Stareţul se afla în mănăstire. Atunci am cerut să-l vedem, iar el îndată ne-a primit. Mama a scris numele celor trei adormiţi, al fiicei şi al nepoţilor ei, şi a vrut să le dea Stareţului ca să le pomenească în rugăciune. Atunci Părintele Paisie i-a spus: „De ce să-i pomenesc, de vreme ce au fost rânduiţi în ceata mucenicilor? Acum ei se roagă pentru voi”. Apoi a binecuvântat-o pe mama, ţinându-şi multă vreme mâna pe capul ei şi rugându-se. După aceea a chemat-o pe nume pe bunica, fără ca aceasta să i-l fi spus de mai înainte: „Vino, doamnă Elena, să povestim despre patria noastră”. Într-adevăr, bunica mea se născuse în Capadocia, în satul Ţuhur, un sat apropiat de cel al Sfântului Arsenie.
O altă întâmplare care vădeşte îndrăzneala pe care Stareţul o avea înaintea lui Dumnezeu şi harisma tămăduirii este următoarea: De şase ani sufeream de dureri de cap destul de puternice, de care nu putuse să mă vindece nici un medic. Când i-am spus Stareţului despre aceasta, s-a rugat şi îndată m-am tămăduit în chip minunat. Când vărul meu s-a dus odată la Stareţ, acesta i-a spus despre mine: „Cred că vărul tău acum este bine”. În 1991, când am mers la Părintele Paisie, l-am întrebat cum se simte cu sănătatea, iar el mi-a răspuns: „Sfinţii plecau din această viaţă fiind tăiaţi cu sabia, cu securea şi sfârtecaţi. Trebuie şi noi să suferim în această viaţă ca să avem plată de la Dumnezeu”. Cu aproape cincisprezece zile înainte de adormirea sa, l-am cercetat la mănăstirea de la Suroti, unde se afla grav bolnav, pe patul de suferinţă. Cu toate acestea a primit să-l văd. Când am intrat în chilia sa l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. L-am înştiinţat atunci de viitoarea mea transferare în insula Limnos, iar el mi-a spus să-l caut acolo pe profesorul de seminar Nicolae Kaloianis şi să fac răbdare. Apoi i-am făcut metanie cu lacrimi în ochi, deoarece simţeam că nu aveam să-l mai întâlnesc în această viaţă. Ieşind din chilie, m-am întors ca să-i pun ultima mea metanie, dar acum, deşi mai înainte se afla întins pe o canapea, l-am văzut pe Stareţ stând în genunchi în mijlocul chiliei cu mâinile încrucişate şi rugându-se. Când m-a văzut întorcându-mă, m-a întrebat: – Ce vrei, fiul meu? – Gheronda, mulţi ani au trecut, puţini au mai rămas. Sufletul meu vreau să-l mântuiesc. Să vă rugaţi să fiu lângă Sfinţia Voastră. – Bine, fiul meu!
În acea clipă am simţit că orice i-aş fi cerut, mi-ar fi împlinit. Înainte de a fi transferat în insula Limnos, am încercat să aflu dacă în acea regiune există un număr de telefon pe numele Kaloianis Nicolae. Când am dat telefon la informaţii, mi-au spus că în Limnos nu exista nimeni cu un astfel de nume. Cu cinci-şase zile înainte de adormirea sa, Stareţul mi s-a arătat în vis şi mi-a amintit numele profesorului, spunându-mi: „Vei căuta pe cel cu numele Kaloianis Nicolae”. Când m-am mutat în Limnos, în luna iulie 1994, l-am întâlnit pe domnul Kaloianis. Pe atunci era încă mirean. Pe data de 15 august 1994 a fost hirotonit diacon. În timpul hirotoniei sale se afla sub candela de la icoana lui Hristos. La un moment dat am văzut cu uimire că acea candelă s-a plecat singură şi l-a „miruit” cu untdelemn. De fiecare dată când mergeam în Sfântul Munte, treceam şi pe la Chilia „Învierea Domnului”, a fericitului Stareţ Isaac din Kapsala. Odată, în vara anului 1996, pe când discutam cu părintele Isaac despre Stareţul Paisie, mi-a spus următoarele: „Fiul meu, înălţimea duhovnicească a Stareţului Paisie nimeni nu a cunoscut-o vreodată. Era o fântână, al cărei fund nimeni nu l-a văzut vreodată. Era deopotrivă în har cu Marele Vasilie”. În luna aprilie 1998 am mers în Sfântul Munte împreună cu fotograful Sfiridis Andrei ca să fotografiez chiliile în care a trăit Stareţul Paisie. Am fotografiat mai întâi Chilia Panaguda şi peceţile cu care Stareţul Paisie făcea iconiţe presate. Iar apoi am fotografiat presa şi alte câteva peceţi de-ale Stareţului, ce se află la Chilia „Bunavestire” a ieromonahului Paisie.
Pe data de 13 decembrie 1998, tatăl meu a suferit două hemoragii: una cerebrală şi una abdominală. Datorită instabilităţii hemodinamice şi a înrăutăţirii sistemului nervos, a fost transferat de la spitalul din Edessa la Spitalul Papanicolau din Tesalonic. Mama mea, din prima clipă a îmbolnăvirii până la moartea lui (30.07.2002) l-a slujit cu multă dragoste. Astfel s-au împlinit cuvintele Stareţului, care spunea că părinţii mei se vor împăca. Cred că Stareţul nu s-a mulţumit numai să proorocească aceasta, ci s-a şi rugat şi cu harul Prea Sfintei Treimi, l-a readus la viaţă pe tatăl meu, nu înainte de a-i arăta tainele lui Dumnezeu. Căci tatăl meu căzuse în comă şi se afla în pragul morţii. Medicii nu mai sperau ca el să tră-iască. După cincizeci de zile, când tatăl meu şi-a revenit din comă, ne-a spus: „Pocăiţi-vă! Există Dumnezeu… Douăsprezece zile am fost dus în Cer şi am fost chemat la judecată. Acolo sus, judecata se face cu multă cercetare. Sunt mulţi diavoli… Sunt îngeri şi Arhanghelul Mihail. Acolo este Maica Domnului şi ceilalţi sfinţi şi deasupra tuturor este Dumnezeu, pe Care nimeni nu poate să-L vadă, de-oarece este întreg lumină. Atât de puternică este acea lumină, încât te orbeşte”.
După această încercare, tatăl meu a rămas paraplegic, având un contact parţial cu mediul înconjurător şi vederea foarte slabă. De la 12 februarie 1999, de la ieşirea sa din spital, şi până la 15 mai 2002, tatăl meu se ruga neîncetat. Era martor al tainelor lui Dumnezeu. Adeseori spunea: „Ce frumuseţe, Dumnezeul meu! Pentru Tine mă voi arunca chiar şi în foc”. Din luna martie a anului 2002, tatăl meu a început să ne pregătească pentru plecarea sa din această lume. După trei luni de zile, timp în care a suferit mai multe comoţii cerebrale şi i s-au făcut şase operaţii la creier, a adormit pe data de 30 iulie 2002. Aş vrea să precizez că mai înainte tatăl meu nu cunoştea absolut nimic din cele legate de Biserică. Intervenţia Părintelui Stareţ a fost hotărâtoare pentru traiectoria vieţii sale. În luna ianuarie 2001, m-am hotărât să-mi vând apartamentul, dar nu găseam client, deşi se afla într-o zonă principală a oraşului Tesalonic. Pe data de 19 februarie 2002, am mers la Suroti ca să mă închin la mormântul Stareţului Paisie. De îndată ce m-am apropiat de mormânt şi mi-am spus cererea, am simţit înlăuntrul meu o străpungere în inimă. După două zile am găsit un client şi astfel am vândut apartamentul.
Pe 21 aprilie 2005, pe la amiază, mă îndreptam spre Suroti, având împreună cu mine în maşină şi un teolog. În timp ce treceam printr-un tunel, o maşină de pe banda alăturată a lovit cu atâta putere în partea stângă a maşinii mele, în dreptul uşii şoferului, încât au ieşit scântei. Imediat, ca şi cum ar fi fost oprită de o mână nevăzută, maşina s-a „înţepenit” fulgerător, fără să sufere nici o pagubă, în timp ce cealaltă maşină s-a stricat destul de tare, fără însă să se rănească cineva. Lucrurile minunate însă nu s-au terminat aici. Îndată după aceasta, am ieşit din maşină simţind nu tulburare, aşa cum se întâmplă în cazuri asemănătoare, ci o neobişnuită dulceaţă, pace sufletească, limpezime a minţii şi dorinţa de a-L slăvi pe Dumnezeu. Şi, aşa cum mi-a amintit şi mi-a mărturisit mai târziu şoferul maşinii, în loc să-l întreb despre datele lui, i-am cerut numele de botez şi l-am rugat să ne urmeze până la Suroti. Acesta a simţit, înainte de ciocnire, o tulburare a minţii şi a pierdut controlul maşinii. După ciocnire, cealaltă maşină s-a învârtit pe loc de două-trei ori cu o viteză uimitoare, în timp ce pe lângă noi treceau alte automobile. Toate acestea s-au petrecut cât ai clipi din ochi. În acest accident, care era cât pe ce să fie mortal, nu s-au anulat doar legile fizice (în momentul izbiturii), dar şi cele „psihologice” s-au inversat. Am simţit pace în loc de tulburare, calm şi siguranţă în loc de întunecare a minţii sau furie şi cele asemenea. Vreau să menţionez că în maşină aveam tot materialul fotografic, precum şi exemplarul original, cu bun de tipar, al cărţii Mărturii ale închinătorilor. Această izbăvire minunată a arătat că Stareţul se afla lângă noi în acele clipe. Cred cu tărie că rugăciunile Sfântului Stareţ Paisie m-au întărit atât pe mine, în viaţa mea personală şi în cariera mea, cât şi familia mea, în clipele grele prin care a trecut. Sunt deplin convins că Părintele Paisie a călăuzit paşii mei lângă Părintele Filotei, egumenul Mănăstirii Karakalu din Sfântul Munte. Această mănăstire o slujesc până astăzi.
Fragment din Mărturii ale închinătorilor – Editura Evanghelismos, 2007.
