Subiectul ştirilor de Bobotează îl reprezintă de obicei cantitatea de apă ce se sfinţeşte, mulţimea care se îmbulzeşte spre a primi Aghiasma Mare, numele celui care recuperează crucea de lemn aruncată în apă. Lucruri de genul acesta care aduc, pare-se, audienţă. Rareori se vorbeşte despre adevărata semnificaţie a Botezului Domnului.
Este o legătură strânsă între Crăciun şi Bobotează. Nu degeaba ele se serbau împreună în primele secole, sub numele de Teofanie (Arătarea Domnului). Planul lui Dumnezeu încă dinainte de facerea lumii a fost acela de a uni Dumnezeirea cu umanitatea. Întruparea Fiului lui Dumnezeu ar fi avut loc oricum – şi tot din Fecioara Maria! –, chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat şi în moarte, pierzând Raiul (comuniunea cu Dumnezeu). Căderea omului nu a modificat planul cel mai înainte de veci, ci doar a adăugat la Întrupare şi Botezul, Răstignirea, Învierea. Prin Întrupare, Hristos a primit doar firea omenească, fără de păcat. Abia la Botezul în Iordan El Îşi asumă, de bunăvoie, păcatele noastre. Mai întâi, Dumnezeu Se coboară, făcându-Se om, ca unul dintre noi. Urmează a doua chenoză (adică micşorare, deşertare) a lui Mesia. „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Corinteni 5, 21).
Mântuitorul nu avea nevoie să se boteze precum avem noi, dar Botezul Său devine temelie a botezului nostru. Noi ne botezăm spre viaţă nouă, curăţindu-ne de tot păcatul, inclusiv de păcatul strămoşesc. Iisus nu avea nevoie de botez, fiind şi Dumnezeu. Lumea putea să se smintească văzându-L că intră să Se boteze laolaltă cu toţi păcătoşii. Dar El intră în Iordan şi-i cere lui Ioan să-L boteze, iar Evanghelistul Luca atrage atenţia asupra unui detaliu: „Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). De ce menţionează Luca „tot poporul”, dacă Evanghelistul Ioan relatează că, şi după Botezul Domnului, lumea a mai continuat să fie botezată de Ioan şi chiar de către unii ucenici ai lui Iisus (cf. Ioan 4, 2)? Prin expresia „tot poporul” se marchează simbolic faptul că, în Iordan, Mântuitorul Şi-a asumat păcatele tuturor oamenilor, din toate timpurile şi din toate locurile: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
Întruparea trebuia să fie urmată, obligatoriu, de Botezul în Iordan. Sunt două momente ale unei aceleiaşi lucrări: cea prin care Hristos Îşi asumă umanitatea cu toate ale sale. Pentru Naşterea Sa cea mai presus de fire a fost nevoie de acceptul Feciorei Maria: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Pentru Botezul în Iordan a fost nevoie de acordul lui Ioan care, văzându-L pentru ce a venit, „Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Luca 3, 14). Dar L-a lăsat să Se boteze, după ce Mântuitorul i-a spus: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Luca 3, 15). Aceste două lucruri – Întruparea şi Botezul – nu le putea face Domnul fără acordul şi împreună-lucrarea omului. Pentru a se evidenţia importanţa decisivă a lucrării celor doi, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul sunt zugrăviţi, în Icoana Deisis, de o parte şi de alta lui Hristos.
Legătură strânsă există nu doar între Crăciun şi Bobotează, ci şi între Bobotează şi Paştile Răstignirii. Păcatele noastre asumate de Mielul lui Dumnezeu în Iordan sunt ispăşite pe Cruce. De aceea şi astăzi, pe crucile de binecuvântare de lemn sunt sculptate pe o parte Botezul Domnului, pe cealaltă – Răstignirea. Mântuitorul „a şters zapisul ce era asupra noastră” şi „l-a pironit pe cruce” (cf. Coloseni 2, 13-14). Deci, ceea ce a început în Iordan continuă pe Golgota.
Sărbătoarea Bobotezei este prăznuită în Patriarhia Ierusalimului după calendarul neîndreptat, adică pe 19 ianuarie. Nu data în sine, ci pur şi simplu slujba ortodoxă face să se întâmple o minune – apele Iordanului se întorc înapoi. Momentul a fost prorocit şi de psalmistul Vechiului Testament: „Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmi 113, 3). Apele par a „fierbe” atunci, ca şi cum s-ar întoarce către locul în care Patriarhul Ierusalimului aruncă crucea în apă. Este un tâlc adânc aici. Sfântul Ioan Gură de Aur considera că Iordanul s-ar numit astfel din pricina a două izvoare – Ior şi Dan. „Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Potrivit unei tâlcuiri referitoare la originile noastre, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam şi din Eva, dar prin păcat el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieţii noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors pe oameni spre viaţa primordială” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 88).
Aşadar, după ce omul a pierdut Raiul (prefigurat de Mareea Galileii, care este plină de viaţă), s-a îndreptat către moartea biologică (adică spre Marea Moartă – cea mai joasă apă de pe Terra, care este total neprielnică vieţii). Când Fiul lui Dumnezeu intră în apele Iordanului – adică Îşi asumă umanitatea cu toate ale sale – este readus Omul spre viaţă. Apele, adică oamenii, se întorc atunci dinspre moarte spre Însuşi Hristos – Cel ce este simbol al Pomului Vieţii Cel din mijlocul Raiului. Aceasta este semnificaţia unei minuni ce se petrece anual şi care se cere a fi receptată şi valorizată duhovniceşte.
Preot Constantin Sturzu
Sursa: http://doxologia.ro
