În societatea certitudinilor mediatice, filozofia pare la fel de retrogradă ca şi credinţa. Nu se mai filozofează, nici măcar cât de puţin, cum se încerca în mediile intelectuale ale sfârşitului secolului al XIX-lea – o filozofie de salon, la petrecerile din lumea bună. Astăzi însă, în epoca media, luăm lucrurile de-a gata, deja ambalate frumos şi transmise pe toate canalele în acelaşi timp, astfel încât nimeni să nu mai poată cumva să tăgăduiască concluziile care se insinuează în subconştientul colectiv. „Adevărul” este implementat hipnotic odată cu îngâmfarea că iată, eşti şi tu deţinătorul adevărului, iar mulţimile sunt neliniştite doar atunci când nu şi-au primit raţia zilnică de informaţii care să le confirme astfel însăşi existenţa – mă uit la televizor sau fac în aşa fel încât să fiu validat mediatic, deci exist!
Şi, totuşi, dacă ne-am oferi un răgaz ca să ne gândim puţin la întrebarea din titlu, am constata că, mai curând, putem spune că omul de astăzi pur şi simplu trăieşte dincolo de orice înţelegere sau reflecţie a acestui sens. Şi mai mult, „De ce trăim?” pare a se rezuma mai curând la un şir foarte lung de „a avea”, decât la unul sau mai multe de „a fi”. Trăim ca să mâncăm, ca să ne distrăm, ca să acumulăm lucruri sau doar senzaţii, emoţii şi informaţii prin mass-media, pentru a cumula cât mai multe like-uri pe cine ştie ce reţea de socializare sau chiar pentru a ne droga într-un fel sau altul, uitând astfel de viaţa care ni se pare, de fapt, destul de tristă pentru a fi trăită astfel. Imaginea este mult mai importantă decât fiinţa reală în era imaginilor contrafăcute, de aceea a devenit necivilizat şi retrograd ca cineva să nu se îngrijească cât de cât de imaginea lui socială, chiar dacă aceasta este extravagantă, şocantă sau scandaloasă. Asta se şi caută.
De fapt, nici nu mai este timp. Fluxul de evenimente la care suntem expuşi la foc automat nu ne mai permite să ne tragem sufletul, încât să ne mai gândim şi la noi înşine. Şi astfel trece viaţa, fără să înţelegem încotro ne îndreptăm, până când, convulsiv, intrăm în criza unei boli grave ce ne proiectează în proximitatea morţii, moment care poate constitui un prilej de reflecție asupra iureşului în care ne-a aruncat modernitatea. Dar nu e obligatoriu. Am cunoscut şi oameni care cu câteva zile înaintea morţii încă stăruiau să-şi rezolve problemele de la serviciu, iar acasă nu-şi luau ochii de la ecran.
Mă gândesc la toate acestea, căutând în spate la anii care au trecut, cu sentimentul că parcă viaţa mi s-a scurs printre degete, fără să prind cu adevărat esenţialul din ea. Pe Părinţii mari pe care i-am cunoscut, câţiva dintre ei deja canonizaţi recent, îi tot auzeam vorbind despre prezenţa lui Dumnezeu. De aici ar trebui să plece rugăciunea, îmi tot spuneau. Dar dacă tu nu te opreşti niciodată din alergătura zilnică pe autostrăzile minţii, mai poţi oare să surprinzi în taină acea prezenţă inefabilă a lui Hristos în viaţa ta?
Dar şi binele la care am fost chemaţi dintru început pare oarecum estompat în mulţimea de lucruri derizorii la care ne-a atras lumea. Și ce bine mai este acela, făcut în numele datoriei morale sau în contextul unor circumstanţe la care tot El ne-a chemat, în care cu greu puteam refuza să îl facem? Jertfa noastră pentru aproapele, gândul la celălalt mai mult decât la propriul interes, renunţările noastre, acceptarea prigonirilor ca pentru păcatele noastre şi restul la care ne îndeamnă Hristos, unde îşi găsesc locul în viaţa noastră? Se pare că ne mulţumim cu foarte puţin. Atât cât ne vine la îndemână, fără să ne gândim însă că toate acestea şi multe altele se vor sfârşi odată, iar acest moment poate să nu fie foarte îndepărtat.
„ Lumea are nevoie de rugăciune!”
Au ajuns până la noi imagini ale deschiderii olimpiadei de anul acesta. Văzând, nu e greu să te întrebi până când va mai răbda Dumnezeu lumea aceasta. Este clar, ne aflăm la un pas de interzicerea credinţei creştine, de reintrarea în epoca prigoanelor. Acum doar prin imagini blasfemiatoare, nedreptate sau minciună, mâine prin decrete oficiale care protejează nu numai idolatriile, dar şi toate cele împotriva firii, cu mult mai rău decât în epoca antică. Oare toate acestea se petrec numai pentru că unii „băieţi răi” care conduc lumea se închină satanei? Oare nu are totul şi o legătură ascunsă cu viaţa şi mărturisirea noastră atât de călduţă, cu lepădările noastre deghizate în tot felul de acte mondene justificate de însuşi duhul lumii? Oare cei dintre noi care-L batjocoresc pe Domnul prin păcate strigătoare la cer nu sunt oare mai vinovaţi decât cei care, dintru început, s-au închinat celui rău şi nu pretind deloc că ar avea ceva comun cu Hristos?!
Începe un nou an bisericesc, un an care dincolo de efeverscenţa manipulării alegerilor, se anunţă un an de mari schimbări în viaţa românilor şi a lumii în ansamblul ei. E greu de crezut că Domnul va mai amâna pedeapsa pentru păcatele împotriva firii care se răspândesc de parcă ai impresia că o nouă normalitate se instaurează în lume, una întoarsă pe dos, una ce nu a mai cunoscut lumea până în prezent. Da, pentru toate acestea, Sfinţii epocii noastre ne-au vestit că va veni războiul. Dumnezeu trebuie să mai salveze ceva din toată această nebunie, şi probabil că numai aşa mai pot fi opriţi oamenii. Nu ne odihneşte acest gând, ci doar înțelegem cu amărăciune că altă cale pare a nu mai fi.
Îmi stăruie însă în minte un cuvânt al Cuviosului Dionisie de la Colciu care ne spunea pe la începutul anilor 2000 că Domnul mai poate amâna cele rele ce vor veni asupra lumii, dar numai dacă va mai exista pocăinţă. De fapt, poate că acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am născut în aceste vremuri. Lumea are nevoie de rugăciune, de acea rugăciune simţită cu o cugetare smerită şi cu multă pocăinţă. Pentru aceasta are sens să trăim, crezând că prin rugăciunea pentru păcatele noastre şi pentru oamenii de pretutindeni, Domnul Însuşi va lucra pentru a se mântui cât mai mulţi, găsindu-şi sensul vieţii lor în viaţa lui Hristos, cel Care S-a jertfit pentru lume, nu pentru altceva, decât pentru a-l aduce pe om întru Împărăţia Sa.
Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 188 (SEPTEMBRIE 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
