De cine (pentru ce) trebuie să facem ascultare?

Preot Constantin Sturzu

Țelul vieții creștine este unirea desăvârșită cu Dumnezeu. Pentru asta, e nevoie de a face voia lui Dumnezeu. Învățăm chiar de la Mântuitorul, Care spune Tatălui în Ghetsimani: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Eu, ca om, de unde pot cunoaște voia lui Dumnezeu? Rare sunt cazurile, cu totul excepționale de-a lungul istoriei, când omul află voia Lui fără o îndrumare constantă, fără un povățuitor. A se vedea cazul Sfintei Maria Egipteanca, cu a sa imediată, radicală și totală lepădare de sine. Noi toți avem nevoie de un duhovnic (nu de un simplu… spoveditor!). Prin îndrumătorul duhovnicesc mi se arată voia lui Dumnezeu. Acesta este cel de care eu am nevoie să fac ascultare.

Sunt doi termeni aici. Primul e un verb, a face, nu a ți se face. Pentru că acțiunea de a te lăsa îndrumat nu este una pasivă. Nu ești un simplu executant al unui ordin care „nu se discută, se execută”. Ești un om care a ales și alege mereu, în chip liber, să-și taie voia proprie și să împlinească ceea ce-i spune Dumnezeu prin duhovnic că îi este de folos. Al doilea termen este un substantiv, ascultare. Dar care ne trimite cu gândul la acțiunea de a asculta. Ce ascult? Ce-mi grăiește mie Dumnezeu, ceea ce mi-am asumat ca fiind de folos pentru mântuirea mea. Dar, ca să pot asculta, e nevoie să tac eu mai întâi. Să fac liniște înlăuntrul meu. Or asta e cumplit de greu pentru omul contemporan care se hrănește tocmai din acest zgomot lăuntric. Care stă de vorbă mereu cu propriile gânduri. Care nu poate fi liniștit o clipă, căci are nevoie mereu de „informație”. De aici agitația și nevoia de a se uita mereu pe telefon, de a asculta radio sau muzică etc. Chiar și când citește Sfânta Scriptură sau texte sfinte o face tot pentru a se „alimenta”, crezând că, dacă știe multe este mai aproape de Dumnezeu. La fel, când lucrează virtuțile – postește, participă la slujbe, face milostenie – o face tot pentru a-și găsi o satisfacție de sine. În toate acestea, ispita este de a-și cultiva egoul, de a se căuta pe sine, iar nu pe Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, în lucrarea sa, „Calea spre mântuire”, pune degetul pe rana multor creștini de azi: „Sfântul Antonie cel Mare, întrebându-se dacă rânduiala lui era spre mântuire, a strigat: «Doamne, arată-mi calea!», şi s-a liniştit cu duhul doar atunci când a primit mângâiere. Cel care a pornit pe calea vieţii duhovniceşti se aseamănă întru totul celui care face o călătorie oarecare şi care, neştiind drumul, are nevoie de cineva care să i-l arate. Este înfumurare şi bizuire pe sine să gândeşti: «Pot să fac asta eu însumi». Nici rangul, nici multa ştiinţă de carte, nici altceva nu ne pot ajuta”. Așadar, de unde cunoaștem că suntem sau nu pe drumul către Dumnezeu? Mai întâi: avem cumva un povățuitor duhovnicesc față de care facem ascultare sau ne spovedim din an în Paști, dar ne numim pe noi înșine „creștini practicanți”? Apoi, care este duhul în care trăiesc? Dacă îmi caut voia proprie, dacă mă justific în neputințele mele, dacă vreau satisfacție imediată sau îmi alimentez îndreptățirea din părerile oamenilor, atunci clar nu sunt în Duhul lui Dumnezeu.

Începutul civilizației, istoric vorbind, are loc după ce Cain l-a ucis pe Abel: „S-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden” (Facerea 4, 16). „S-a dus de la fața lui Dumnezeu” – adică a rupt legătura cu El și a început să trăiască „autonom”. Până atunci, Cain putea vorbi direct cu Dumnezeu (v. Facerea 4, 6-15). După potop, oamenii au luat o decizie care va adânci și mai tare această ruptură, spunându-și: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (Facerea 11, 4). Dar Dumnezeu nu le-a îngăduit, ci le-a „amestecat limbile, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul”, încât ei „au încetat de a mai zidi cetatea și turnul” (v. Facerea 11, 1-9). Această cetate „neterminată” a orgoliului uman se va numi Babilon. Ea este plasată, simbolic, la începutul și la sfârșitul civilizației, fiind numită în ultima carte a Noului Testament drept „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa 17, 5).

Noi ne aflăm în acest interval istoric și existențial în care (încă mai) putem face o alegere între o civilizație/ cultură antropocentrică și „cultura Duhului” (Părintele Rafail Noica). Necreștinește trăiește tot cel ce se vrea autonom/ independent, făcându-și mereu voia, întemeindu-se pe propriile (oare?) gânduri, raportându-se la tot felul de principii și valori care nu au nimic de a face cu Duhul lui Dumnezeu. Inclusiv Sfintele Scripturi sau alte cărți sfinte, canoane, le interpretează în chip raționalist, iar nu în Duhul, și nu caută să „transpire” până dobândește o validare duhovnicească lăuntrică, ci vânează aplauzele galeriei. Cu greu se smerește, cu greu primește o jignire, greu iartă, răscolește trecutul și „desenează” viitorul după propriile fantasme.

Dacă e cineva care crede despre sine că nu se încadrează în această categorie și chiar voiește sincer să lucreze duhovnicește, atunci să nu-i judece pe ceilalți, ci să se roage în tăcere pentru ei. Dar nu din „vârful buzelor”, ci fără limite, cu zdrobire, până la capăt – adică până când iadul lor devine și iadul său, până când poate spune precum Sfântul Apostol Pavel: „Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei” (Romani 9, 2-3).

Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 3, 16-21)

Next Post

14 mai: Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste

Related Posts
Total
0
Share