Deși sclavia neagră vărsase în toate inimile grecilor o melancolie, însă nădejdea că într-o zi se vor rupe legăturile dădea curaj și putere celor robiți să lucreze în ascuns, noaptea în beciurile mănăstirilor, pentru a face praf de pușcă, gloanțe, iatagane, puști pentru ziua cea mare. Însă melancolia care se vărsase în inimile bune și mărinimoase ale tuturor locuitorilor din Ydra era de nedescris. Cei mai mulți dintre ei atunci mergeau cu capetele plecate, fără să poată spune vreun cuvânt, alții scrâșneau din dinți și-și strângeau pumnii amenințător: „S-a auzit cândva ca vreun locuitor din Ydra să-și schimbe credința?”. Nu puteau concepe ocara care se făcuse în slăvita lor insulă.
Dar cea mai multă otravă a băut, fără îndoială, nefericita mamă a apostatului. De îndată ce a aflat că fiul ei și-a schimbat credința sa în Rodos și a întrat în palatul pașei, s-a îmbrăcat în negru, și-a vopsit casa în negru și s-a închis înăuntru. Nici la Biserică nu putea merge. Cum să apară în lume? Toți ar fi arătat-o cu degetul și ar fi spus între ei: „Iată mama aceluia care și-a schimbat credința”. Cum putea suporta o astfel de ocară? Nici nu mai voia să trăiască nefericita mamă. Și plângea, plângea ziua și noaptea. Iar atunci când printre crăpăturile ferestrelor închise ale casei sale îi vedea câteodată pe trecători făcându-și cruce înfiorați atunci când zăreau casa ei, îi venea să-și smulgă părul de deznădejde.
* * *
Nu după multă vreme, Constantin a început să fie tulburat în somn de coșmaruri. O vedea mereu pe mama lui plângând înaintea sa. Uneori îl blestema. Atunci sărea în picioare tulburat. În cele din urmă a luat o hotărâre: fiindcă avea multă bogăție, intra și ieșea liber în casa pașei, era slăvit, cinstit, avea mare stăpânire, a gândit să încarce un caic cu toate bunătățile pământului, să meargă la Ydra, să umple casa părintească cu de toate și, astfel, s-o îmbuneze pe mama sa. Cât despre locuitorii Ydrei, să spună orice vor despre ei.
* * *
Se făcuse noapte de-a binelea când caicul apostatului a ancorat în portul Ydrei. Câinii celorlalte caice lătrau cu furie și urlau tulburând liniștea portului. Peste puțin timp un turc cu turban, încărcat cu daruri, lovea cu ciocănelul în poarta casei negre. Ecoul a tulburat toată vecinătatea. Din casă însă nu venea nici un răspuns. A bătut din nou, dar tot fără nici un răspuns. Vecinele s-au sculat din somn și au deschis ferestrele ca să vadă cine bate la acel ceas în poarta casei părăginite, dar văzând un turc cu turban, și-au făcut înfiorate semnul Crucii și, închizând în grabă ferestrele, aprindeau lumânări, tămâie și făcând metanii, ziceau: „A venit blestematul. Sărmana mamă”.
După destulă vreme, de sus de la casa îndurerată s-a deschis ușor o fereastră. Un cap acoperit cu negru a ieșit și o voce tulburată a întrebat:
– Cine este la acest ceas? Eu nu am pe nimeni în această lume. Ce căutați la casa mea la acest ceas de noapte?
– Deschide, mamă!, a strigat fiul văduvei. Sunt eu Hasanis, fiul tău. Am adus un caic încărcat de daruri ca să te fac fericită. Deschide, mamă! Vreau să te îmbrățișez. Sunt eu, fiul tău!
Atunci mama aceluia s-a înfuriat și a lăsat să iasă din gura ei cuvinte ca niște trăsnete:
– Fiul meu, Hasanis? Blestematule! Pleacă de pe pământul sfânt al Ydrei! Eu sunt creștină. Nu am născut fiu turc. Fiul meu Constantin a murit pentru mine. Blestematule, pleacă de la casa mea! Nici pământul să nu te primească! Blestematule!
A închis brusc fereastra, apoi a căzut leșinată pe dușumea, nefericita mamă. Apostatul a amețit, a izbucnit în plâns și împleticindu-se a început să coboare treptele înguste ale Ydrei ca să ajungă la caic și să plece, să plece departe. Răsunetul pașilor lui pe caldarâmul se izbeau de pereții caselor, făcând pe femeile ce locuiau în ele să deschidă cu sfială ferestrele. Însă văzându-l pe apostat, se retrăgeau repede înăuntru, lăsând să se audă cuvântul: „Blestematul”. Acest cuvânt care avea să-l însoțească în toată viața sa… Chiar și stâncile și valurile care se spărgeau de caicul său în timp ce pleca, i se părea apostatului că strigă: „Blestematule!”. Atunci și-a pus capul în palme și s-a adâncit în gânduri. Era pentru prima oară când a început să simtă că ceva îi mușcă inima. I se părea că îl urmăresc mii de demoni. A îndreptat atunci caicul către Constantinopol.
Atunci era patriarh Grigorie V-lea. Înaintea lui, îngenuncheat, și-a mărturisit înfricoșătorul său păcat și a cerut mila Bisericii. Patriarhul l-a îmbrățișat și au plâns amândoi multă vreme. Chipul lui Constantin strălucea de veselie. Luase hotărârea să-și spele păcatul chiar și cu sângele său. A mers pentru câteva luni în Sfântul Munte să se odihnească și să se roage, după care s-a întors iarăși, creștin acum, în Rodos. Acolo, ca un misionar insuflat, și-a mărturisit rătăcirea sa și-l chema chiar și pe pașa să se facă creștin. Luni întregi a suferit în Rodos înfricoșătoare chinuri. Ți se ridică părul în vârful capul când citești amănuntele muceniciei sale. În sfârșit, la 14 Noiembrie 1800 și-a dat sufletul, acum Mucenic al lui Hristos, în mâinile lui Dumnezeu „Sfântul Constantin din Ydra”.
* * *
Se cutremură toată insula de bucurie și de sunetele clopotelor. Slăvita Ydra este în picioare. Istorica și măreața Biserică a Maicii Domnului „Mănăstirea” este toată împodobită cu mirt și dafin, iar pe jos, peste tot, în biserică, tot cheiul insulei și drumul care duce la casa Sfântului sunt presărate cu salvie. Toate caicele din port și toate casele din Ydra sunt împodobite cu steaguri. Mitropolitul, îmbrăcat în veșminte, și toți preoții cu prapuri așteaptă în port. Ce se întâmplă? Nici un ochi nu este lipsit de lacrimi. Femeile și fetele sunt toate îmbrăcate în haine aurite. Egumenul ține în mâinile sale Sfintele Moaște și plânge. Procesiunea se îndreaptă spre casa Sfântului. Tot orașul este cufundat în nori de tămâie mirositoare și înmiresmat cu mireasmă de salvie, dafin și mirt.
Ușa casei fericitei de acum mame văduve este încă închisă, pentru ca să se deschidă cu măreție peste puțin timp. Însuși Mitropolitul bate acum în ușă. Fete îmbrăcate în haine aurite o deschid larg la bătăile Mitropolitului și ținând în mâini cățui cu tămâie, îngenunchează și plâng.
– Vino acum, fericită mamă, și-l primește pe fiul tău!, i-a spus Mitropolitul, cu glasul întrerupt de suspine.
Mama Sfântului, îmbrăcată acum în haine împodobite cu aur, înconjurată de alte femei de cinste din Ydra, îmbrăcate și ele în haine aurite, își deschide brațele și, primind Sfintele Moaște din mâinile egumenului, care plângea ca un copil, a strigat cu lacrimi:
– Bine ai venit, fiul meu! Așa te-am vrut, fiul meu, să vii în patria ta. Bine ai venit, fiul meu!
Ceasuri întregi suspinele și plânsetele au cutremurat inimile tuturor locuitorilor din Ydra, dar aceste plânsete îi făceau să simtă multă mângâiere. Niciodată locuitorii insulei Ydra nu au fost atât de mișcați sufletește și atât de satisfăcuți ca acum.
* * *
În fiecare an, în aceste zile când se prăznuiește pomenirea Noului Mucenic Constantin din Ydra, îmi vin în minte aceste scene mișcătoare de suflet. Le văd vii cu ochii sufletului meu și prin trupul meu trec aceiași fiori, care trec și prin trupurile bunilor locuitori din Ydra în fiecare an, în aceste zile, iar sufletul meu se alină cu aceeași alinare sufletească.
Iar voi, iubiții mei creștini, vă rog ca, împreună cu mine, să stați astăzi cu respect, mai întâi în fața acestei mame mari, căreia i se datorează întoarcerea și slava fiului ei, Sfântul Constantin. Apoi, mai ales, să slăviți numele Preabunului Dumnezeu, Care știe să ridice pe cei zdrobiți și să-i ridice din cea mai înfricoșătoare cădere la înălțimile sfințeniei și să-i încununeze cu cununa nemuritoare a muceniciei.
† Mitropolitul de Karystia și Skyros, Panteleimon
Sursa: «AGIORITIKI MARTYRIA»
EDIȚIE TRILUNARĂ A SFINTEI MĂNĂSTIRI XIROPOTAMU
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
