De multe ori sufletele celor îmbunătățiți sunt mângâiate în ceasul morții de o adumbrire dumnezeiască și așa se despart de trup

1. A Sfântului Grigorie Dialogul

       În ţinutul Nursia^[1] era un preot, care păstorea cu mare frică de Dumnezeu biserica ce-i fusese încredinţată. Acesta, din ziua hirotoniei sale, îşi iubea nevasta ca pe o soră, însă se temea de ea ca de un duşman. De aceea niciodată, pentru nici o pricină, nu i-a îngăduit să se apropie de el, ci a înlăturat cu totul ori­ce familiaritate în vieţuirea lor împreună. Căci bărbaţii cei sfinţi, pe lângă toate celelalte fapte bune, au şi această însuşire: ca nu numai de cele necuvenite să se ţină departe, ci de multe ori să curme şi pe cele care le sunt îngăduite. De aceea şi bărbatul acesta, ca să nu cadă în vreo greşeală din pricina ei, nu primea să fie slujit de dânsa nici măcar în cele de neapărată trebuinţă.

       Petrecându-şi astfel viaţa şi înaintând spre adânci bătrâneţi, în al patruzecilea an de la hirotonia sa a fost cuprins de fierbinţeală mare şi a ajuns la ceasul cel din urmă. Soţia sa, văzând că toate mădularele i-au rămas fără simţire şi că de acum se apropiase de moarte, alipindu-şi urechea de nările lui, încerca să pricea­pă dacă mai are în el suflare de viaţă. Iar el, dându-şi seama de aceasta, cu toate că răsuflarea îi era foarte slabă, încălzindu-se mai degrabă cu puterea Duhului, a adunat atât cât a putut suflare ca să vorbească şi a zis: „Depărtează-te de la mine, femeie! Căci focul e încă viu; ia [de aici] paiul”. Aceea s-a dat înapoi, iar el, prinzându-i puteri trupul, a început să strige cu multă bucurie şi să zică: „Bun venit domnii mei, bun venit domnii mei! Cum de aţi primit să veniţi la robul vostru cel nevrednic? Vin cu voi, vin! Mulţumesc, mulţumesc…!”

       Cei apropiaţi lui, care erau acolo de faţă, auzindu-l repetând aceleaşi cu­vinte, l-au întrebat: „Ce ţi se întâmplă?” Iar el le-a răspuns uimit: „Nu-i vedeţi pe dumnezeieştii Apostoli că s-au adunat aici? Nu-i vedeţi pe fericiţii Petru şi Pavel, cei dintâi dintre Apostoli?” După care, întorcându-se din nou spre aceia, a zis: „Iată, vin! Iată, vin!” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. Cu adevărat, deci, îi văzuse pe Apostoli, pe care mărturisea că îi urmează.

       De aici e limpede că, prin dragostea de oameni a lui Dumnezeu, drepţilor li se întâmplă şi lucrul aceasta: ca atunci când ajung la ceasul morţii să vadă ară­tări de sfinţi, ca să nu se teamă de chinuri când le este hotărâtă moartea; ci li se înfăţişează în adâncul cugetului cu cine sunt părtaşi, ca să se dezlege de legătura cărnii fără frică şi durere.

*

       Acelaşi lucru am aflat că i s-a întâmplat şi lui Probus, episcopul cetăţii Reatis. Acesta, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a fost cuprins de o boală foarte grea. Tatăl său, Maxim, a trimis în împrejurimi să-i cheme pe doctori ca să-i ajute bolnavului, de este cu putinţă. S-au adunat mulţi doctori, au luat pulsul bolna­vului, l-au cercetat şi au vestit că moartea lui va fi grabnică. Pentru că se făcuse târziu şi venise ceasul prânzului, episcopul bolnav se îngrijea mai mult de odihna acelora decât de el însuşi. I-a rugat astfel pe doctori să urce în odăile episcopiei împreună cu bătrânul său tată pentru a mânca. Şi aşa au mers cu toţii la masă, lăsând ca să-l vegheze pe un tânăr cucernic care mai trăieşte şi astăzi.

Pe când tânărul stătea lângă patul unde zăcea acela, a văzut deodată nişte bărbaţi îmbrăcaţi cu veşminte albe, intrând şi venind spre el, al căror chip răs­pândea o lumină ce întrecea strălucirea veşmintelor. Tânărul, orbit de străluci­rea lor fulgerătoare, a început să strige, [întrebând] cine sunt aceia. Iar episcopul Probus, tulburat de glasul tânărului, a privit spre bărbaţii care intrau şi i-a cu­noscut. Atunci s-a umplut de bucurie şi a început să-l liniştească pe tânăr, zicându-i: „Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfinţii mucenici Iuvenalie şi Elefterie”. Însă acela, neputând îndura strălucirea înfăţişării lor, a ieşit în fugă şi a vestit cele văzute tatălui episcopului şi doctorilor. Iar aceştia, coborând în gra­bă, l-au găsit pe episcop deja mort. De unde e limpede că bărbaţii a căror vedere tânărul nu a putut să o îndure l-au luat împreună cu dânşii.

*

       Trebuie să se facă cunoscut şi acest lucru: atunci când sufletele celor aleşi ies din trup, de multe ori se aude cântare de laudă în ceruri. Pentru ca, în timp ce ele ascultă cu desfătare, să nu simtă cum se petrece despărţirea de trup.

       Despre ceea ce urmează să spun îmi amintesc că am vorbit şi în predicile la Evanghelie. În calea care duce la biserica Sfântului Clement, zăcea pe mar­ginea drumului un om, pe nume Servulus, pe care cred că tu îl cunoşti. Acesta, chiar dacă era sărac întru cele [materialnice] ale vieţii, era foarte bogat în virtuţi.

       O  boală îndelungată îi paralizase trupul. Aşa că, de când l-am cunoscut noi şi până la sfârşitul vieţii a zăcut paralizat, neputând să stea în picioare sau să se culce în pat şi nici măcar să-şi mişte mâna sau piciorul. Lângă el stăteau mama şi fratele lui, pentru a-i sluji. Iar dacă primea ceva ca milostenie, iarăşi da ca milostenie, prin mâna mamei şi a fratelui. Carte nu ştia deloc, dar îşi cumpărase Sfânta Scriptură şi, atunci când îl cercetau bărbaţi evlavioşi, îi punea să-i citească cu sârguinţă. Aşa ajunsese, pe cât se putea, să aibă pricepere cu folos în Sfânta Scriptură, cu toate că nu ştia deloc carte. Toată suferinţa o îndura cu mulţumire, iar ziua şi noaptea şi le petrecea lăudând pe Dumnezeu.

       Atunci când a sosit vremea ca să primească răsplata unei asemenea răb­dări, i-a încetat durerea mădularelor. Şi cunoscând că e aproape de ceasul mor­ţii, i-a rugat pe bărbaţii pe care îi primise spre găzduire să se ridice şi să aducă împreună cu el cântări lui Dumnezeu, în aşteptarea [săvârşirii] sufletului său. În timp ce cânta împreună cu ei, cel ce trăgea să moară i-a oprit deodată din psal­modie şi le-a zis cu frică şi cu glas mare: „Tăceţi! Nu auziţi că răspund laude în cer?” Şi absorbit de acele cântări, ca şi cum sufletul acela sfânt le auzea lăuntric cu urechea inimii, s-a dezlegat de legăturile trupului. După ieşirea sufletului s-a răspândit atâta bună mireasmă în locul acela, încât s-au umplut de ea toţi cei de faţă. Şi din aceasta s-a vădit că pe acel suflet l-au întâmpinat laudele în cer.

       De faţă la întâmplare s-a aflat şi un monah de-al nostru, care trăieşte până azi, şi care cu lacrimi mărturiseşte că dulceaţa miresmei aceleia nu s-a depărtat de la nările sale, până când trupul [lui Servulus] a fost coborât în mormânt.

*

       O femeie pe nume Redempta, care trăia în sfântul chip [călugăresc], locuia în cetatea Romei şi avea două ucenice, dintre care una se numea Romilla. Toate trei stăteau în aceeaşi casă şi erau bogate în deprinderi bune, însă petre­ceau în lipsă de cele ale vieţii acesteia trecătoare. Romilla o întrecea cu mult pe cealaltă ucenică în faptele vieţuirii [călugăreşti], căci era de o răbdare minunată şi de o ascultare desăvârşită, paznic neînduplecat al limbii, prietenă a tăcerii şi stăruitoare la rugăciune. Cu toate că oamenii socotesc pe unii a fi desăvârşiţi, au totuşi ceva nedesăvârşit înaintea ochilor Ziditorului a toate, asemenea peceţilor nesculptate până la capăt, care de multe ori sunt lăudate ca fiind deja desăvârşite, atunci când sunt văzute de necunoscători. Dar meşterul, cu toate că aude că sunt lăudate, nu se dă înapoi de a le şlefui, dăltui şi înfrumuseţa. Un lucru asemănător s-a întâmplat Romillei, din partea Meşterului a toate, căci a căzut în acea boală a trupului pe care doctorii o numesc paralizie şi a zăcut la pat timp de mulţi ani, fiind cu totul nemişcată. Însă loviturile bolii nu numai că nu i-au târât cugetul în lipsa de răbdare, ci s-au făcut pricină de mai multă putere duhovnicească. Căci a devenit cu atât mai stăruitoare în rugăciune, pe cât era de neputincioasă în lucrările trupeşti; şi avea rugăciunea neîncetată.

       Într-o noapte, fiind trecut deja de miezul nopţii, a chemat-o pe Redempta – povăţuitoarea sa de care am pomenit – şi pe cealaltă ucenică, ca să stea lângă pat; şi cum se uitau, iată, deodată o lumină a fost trimisă din cer şi a umplut întreaga chilie. Atât de mare era strălucirea luminii aceleia, încât inimile celor de faţă s-au înspăimântat cu frică mare şi mădularele le-au încremenit, după cum ele însele au povestit mai apoi. Stând ele înmărmurite, s-a auzit un vuiet puternic, ca de mulţime mare ce intra; uşile chiliei se zgâlţâiau din pricina învălmăşelii, dar ele, covârşite de spaimă şi de strălucirea luminii, nu puteau să vadă pe nimeni; fiind­că ochii li se îngreuiau de frică şi li se întunecau de atâta strălucire a luminii. Mai apoi, luminii aceleia i-a urmat o bună mireasmă minunată, aşa încât sufletele lor, deşi înfricoşate de aceea înfăţişare, s-au liniştit din pricina bunei miresme.

       Cum nu puteau îndura strălucirea acelei lumini, văzând-o Romilla alături pe povăţuitoarea ei tremurând, o mângâia cu glas alinător, zicându-i: „Nu te teme, maică, nu voi muri acum”. Şi în vreme ce zicea mereu aceasta, puţin câte puţin, acea lumină ce fusese trimisă acolo s-a îndepărtat; însă buna mireasmă a rămas. Trecând a doua şi a treia zi, mirosul acelei adieri revărsate încă stăruia. Iar în a patra noapte, chemând-o pe stareţă, Romilla a cerut să i se dea ca merinde de drum Trupul Stăpânului, pe care L-a şi primit. Şi deodată, în curtea din faţa uşilor chiliei s-au înfăţişat două cete cântând. După cum ziceau stareţa şi cealal­tă ucenică, au deosebit din cântarea psalmodiei două feluri de voci, bărbăteşti şi femeieşti, cântând antifonic. Pe când se săvârşea acea doxologie cerească în faţa chiliei, sufletul sfânt a fost slobozit din legăturile trupului. Şi, urcându-se la cer, cu cât cetele de cântăreţi se înălţau mai sus, cu atât cântarea se auzea mai de departe, până ce atât sunetul psalmodiei cât şi buna mireasmă s-au îndepărtat şi au dispărut.

*

       De multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese din trup, Se arată însuşi Stăpânul vieţii, Cel care răsplăteşte faptele vieţii noastre. Despre o astfel de întâmplare am pomenit şi în altă parte, vorbind despre mătuşa mea Tarsila. Aceasta, trăind împreună cu două surori ale ei, stăruia cu toată puterea în rugă­ciune neîncetată, petrecându-şi viaţa în singurătate; şi prin înălţimea înfrânării ei sporea întru sfinţenie.

       [Odată] i s-a înfăţişat în vedenie Felix, străbunicul meu, cel care a fost patriarhul Bisericii Romei, şi i-a arătat un sălaş de strălucire veşnică, zicând: „Vino, căci în acest sălaş al luminii te aştept”. Venindu-i atunci fierbinţeală mare, s-a apropiat de moarte. Şi după cum este obiceiul la cei de viţă nobilă, ca atunci când mor să vină multă lume alături de rudele lor pentru a le mângâia, mulţime de bărbaţi şi femei s-a adunat în jurul patului în ceasul ieşirii ei.

       Deodată, cea întinsă [pe pat] a privit în sus şi L-a văzut pe Iisus venind. Cu multă osârdie în suflet, le-a spus celor care îi stăteau alături, strigând: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, vine Iisus!” Şi, pe când privea cu luare aminte la Cel pe care-L vedea, sufletul acela sfânt a ieşit din trup. Iar din locul acela s-a revărsat un asemenea miros de bună mireasmă minunată, încât a putut să arate limpede tuturor celor care se găseau acolo, că în acel ceas S-a aflat de faţă [Însuşi] Izvorul bunei mi­resme. Şi, după cum e obiceiul pentru cei morţi, dezbrăcându-i trupul pentru a-l spăla, au găsit pielea de pe genunchi şi de la coate aspră ca de cămilă, din pricina stăruitoarelor rugăciuni şi plecări de genunchi. Astfel, trupul mort a mărturisit ce lucra duhul său pe când trăia.

*

       Şi o fetiţă pe nume Musa – după cum mi-a povestit Probus, fratele ei, om cucernic – a văzut noaptea, în vedenie, pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, arătându-i nişte fete de aceeaşi vârstă cu ea. Musa a vrut să li se alăture, însă nu îndrăznea. Atunci a fost întrebată de Născătoarea de Dumnezeu dacă vrea să fie împreună cu ele şi să se numere în alaiul ei. Copila a răspuns că-şi doreşte mult aceasta şi Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă de îndată ca de atunci înainte să nu mai facă nimic nepotrivit sau copilăresc, ci să se înfrâneze şi de la râs, şi de la joacă, ştiind bine că după treizeci de zile va veni împreună cu fecioarele acelea pe care le văzuse în alaiul ei.

       De atunci fata şi-a schimbat toate obiceiurile şi cu toată puterea a îndepăr­tat de la ea orice uşurătate a copilăriei. Părinţii ei, văzând-o dintr-o dată astfel schimbată şi minunându-se, o întrebau de pricina schimbării. Ea le-a spus atunci ceea ce îi poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, şi le-a vestit în ce zi va pleca pentru a se alătura alaiului ei. În a douăzeci şi cincea zi a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar în a treizecea zi, când i s-a apropiat ceasul ieşirii sufletului, a văzut-o iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu fe­tele acelea care i se arătaseră mai înainte, venind către ea şi chemându-o. Ea, cu privire sfielnică şi glas foarte blând, i-a răspuns: „Iată-mă, Doamnă, vin! Iată-mă, Doamnă, vin!” Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul. Şi, ieşind din trupu-i fecioresc, s-a sălăşluit alături de fecioare.

*

       Să-ţi spun şi ceea ce i s-a întâmplat preacuviosului Părinte Ştefan, care avea neagonisire desăvârşită, era cu totul fără de răutate şi petrecea neîncetat în rugăciune. Despre acesta îţi voi istorisi [mai întâi] una din faptele lui, ca din aceasta să le poţi înţelege şi pe celelalte.

       Odată, secerând grâul pe care-l semănase, l-a adus la treierat. Şi în afară de acest grâu, el şi ucenicii săi nu aveau nimic altceva spre hrană pentru întregul an. Însă un om îmboldit de diavol, a pus foc şi a ars grâul care se găsea la arie. Un altul, văzând fapta, a vestit-o robului lui Dumnezeu, adăugând: „Vai, vai, Părinte Ştefan, ce ţi s-a întâmplat!” Acesta însă, i-a răspuns vesel la chip şi cu privirea senină, zicând: „Vai ce i s-a întâmplat aceluia căruia a făcut [fapta] aceasta. Căci mie, ce mi s-a întâmplat?” De aici să pricepi la ce înălţime şi pe ce treaptă de putere stătea cugetul lui; fiindcă, deşi pierduse tot ce avea spre hrană pentru întregul an, a rămas atât de fără grijă şi de netulburat, încât l-a durut mai mult pentru cel care făcuse păcatul decât pentru paguba pe care o suferise el.

       Atunci când s-a apropiat de moarte, mulţi s-au adunat acolo ca să fie ală­turi de sufletul acela sfânt ce ieşea din trup. Şi stând în jurul patului, unii dintre ei i-au văzut pe îngeri intrând, dar le-a fost cu neputinţă să grăiască ceva. Alţii nu au văzut nimic, însă sufletele lor au fost cuprinse de multă frică. Aşa încât şi cei care vedeau şi cei care nu vedeau au fugit de acolo, înfricoşându-se tare; şi nimeni nu a putut să rămână în acel loc, în timp ce ieşea acel suflet sfânt. Astfel s-a arătat limpede cine erau aceia care au întâmpinat sfântul suflet pe când pleca [din trup], a cărui ieşire nimeni din cei muritori nu a putut să o îndure.

*

       Pe lângă [toate] cele spuse să-ţi fie cunoscut şi lucrul acesta: vrednicia unui suflet nu se arată întotdeauna la ieşirea acestuia, însă după moarte se vă­deşte negreşit. De aceea şi sfinţii mucenici, care au răbdat cruzime multă de la necredincioşi, strălucesc în fiecare zi prin osemintele lor moarte, cu semne şi minuni. Dimpotrivă, când unii sunt stăpâniţi de frică înainte de sfârşit, atotpu­ternicul Dumnezeu le întăreşte cugetul cu unele descoperiri, ca să nu se teamă deloc în ceasul morţii.

       Un frate pe nume Antonie, care petrecea împreună cu mine în mănăstire, se nevoia în fiecare zi cu tânguire a inimii şi lacrimi neîncetate pentru a dobândi bucuria gătită în patria cerească. Cerceta cu mult dor şi stăruinţă scrierile sfinte şi nu căuta într-însele doar cuvinte care [sporesc] cunoştinţa, ci plânsul ce vine din străpungerea inimii; ca astfel cugetul lui să dobândească trezvie, să părăsească cele pământeşti şi să se înalţe, prin vederea duhovnicească, în patria cerească.

       Acestuia i s-a spus într-o vedenie de noapte: „Găteşte-te, căci Domnul a poruncit să pleci”. Iar când acela a răspuns că nu are pregătite cele trebuincioase pentru a pleca, de îndată a auzit un glas ce îl dezvinovăţea: „Dacă vorbeşti des­pre păcatele tale, ţi s-au iertat”. După ce a auzit acestea o dată, încă era stăpânit de frică mare şi spaimă. Apoi, într-o altă noapte, i s-au vestit aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile a fost cuprins de fierbinţeală şi, în timp ce toţi fraţii plângeau şi se rugau, a plecat cu veselie la Domnul.

*

       Şi un alt frate din aceeaşi mănăstire, pe nume Merulus, stăruia întru belşug de lacrimi şi milostenie. Iar rugăciunea nu înceta niciodată din gura lui, afară de vremea în care mânca ori dormea. Acestuia i s-a arătat într-o vedenie din noapte cum o cunună de flori albe a coborât din cer pe capul lui. Iar după puţin timp a fost cuprins de o boală a trupului şi s-a sfârşit întru multă lipsă de griji şi cu bucurie în suflet.

       După paisprezece ani Petru, egumenul de acum al mănăstirii, a dorit să-şi sape mormântul în apropierea locului unde fusese îngropat [Merulus]. Pe când trudea acolo, după cum spune el însuşi, a ieşit o asemenea adiere de bună mi­reasmă din mormânt, de parcă erau adunate acolo toate felurile de flori bine mirositoare. De unde se vădeşte că ceea ce văzuse [Merulus] în arătarea din noapte era adevărat.

2. Din Viaţa Sfântului Sava

       Un Bătrân ce se trăgea din Betania, pe nume Antim, care îşi împodobise viaţa cu multe sudori bine plăcute lui Dumnezeu, vieţuia dincolo de râu spre răsărit, într-o chilie pe care o construise în faţa turnului zidit de fericitul Sava. După ce a petrecut acolo treizeci de ani, spre sfârşitul vieţii, Bătrânul a fost cu­prins de o boală care l-a făcut să zacă pe patul de suferinţă. Văzându-l astfel, vlă­guit de boală şi de adâncile bătrâneţi, minunatul Sava stăruia să-l mute într-una din chiliile bisericii, pentru a putea fraţii să îl cerceteze şi să-i slujească cu mai puţină osteneală. Aşa îl ruga cuviosul, însă Bătrânul nu se învoia, zicând că îşi pune nădejdea în Dumnezeu că se va săvârşi acolo unde a locuit dintru început.

       Într-o noapte, Sava s-a sculat înainte de slujba Utreniei şi i s-a părut că aude psalmodie, de parcă ar fi cântat mai mulţi laolaltă. Crezând că se cântă imnele obişnuite ale Utreniei, era nedumerit cum de se săvârşeşte slujba împotriva obiceiului, fără de binecuvântarea lui. S-a dus astfel în grabă la biserică, însă, găsind porţile închise bine, s-a întors înapoi; şi iarăşi i s-a părut că aude vocile de mai înainte, cântând cu multă dulceaţă. Iar ceea ce se cânta, era aşa: Voi merge spre locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi sunet de laudă al celor ce prăznuiesc^[2].

       Aflând neîndoielnic din ce parte se auzea sunetul acelor cântări minunate, se scoală îndată şi porunceşte fratelui rânduit la toacă să îi cheme pe fraţi. Iar adunându-se aceştia numaidecât, Sava a luat pe câţiva şi s-au dus împreună, cu cădelniţe şi lumânări, la chilia Bătrânului – pentru că de acolo se auzea cântarea. Intrând în chilie, nu au găsit pe nimeni, decât numai pe Bătrân; iar acesta deja se săvârşise. Atunci l-au îmbrăţişat cu evlavie şi, făcând cele după rânduială, au îngropat sfântul trup al aceluia.

3. Din Viaţa Cuviosului DaniiI Stâlpnicul

       Se spune despre cuviosul DaniiI Stâlpnicul că, înainte cu trei zile de săvâr­şirea sa, pe la miezul nopţii, s-au adunat toţi sfinţii din veac ca să-l întâmpine: prooroci, apostoli, mucenici şi toţi ceilalţi sfinţi, laolaltă şi cu unele puteri ce­reşti. Aceştia l-au îmbrăţişat din toată inima pe marele [Bătrân] şi l-au îndem­nat să săvârşească dumnezeiasca Liturghie. Sfântul a slujit şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, dându-le şi celor care erau vrednici. Iar când s-a apropiat de ultima suflare, fiind de faţă adunat norod mult, un bărbat, stăpânit de diavol, s-a apropiat de stâlp şi a strigat în auzul tuturor, vestind venirea sfinţilor la cuviosul; i-a chemat pe aceştia pe nume, pomenindu-i şi pe îngerii care-i însoţeau. Mai apoi a adăugat că la ceasul al treilea din zi Daniil va pleca la Domnul, iar duhul necurat va fi alungat prin putere dumnezeiască după îndelungata şedere într-însul. Şi, într-adevăr, acestea amândouă s-au petrecut la timpul rânduit.

4. Din Pateric

       Ziceau despre Avva Sisoe că, atunci când urma să se săvârşească şi Părinţii şedeau lângă dânsul, faţa îi strălucea puternic. Şi le-a spus: „Iată, a venit Avva Antonie”. După puţin zice: „Iată, a venit ceata proorocilor”. Apoi chipul său a strălucit iarăşi, mai tare, şi a spus: „Iată, a venit ceata apostolilor”. Atunci stră­lucirea feţei i s-a făcut de două ori mai puternică şi, iată, părea că vorbeşte cu cineva. Bătrânii l-au întrebat: „Cu cine vorbeşti Părinte?” Iar el a zis: „Iată, în­gerii au venit să mă ia şi îi rog să mi se îngăduie să mă mai pocăiesc puţin”. îi spun Bătrânii: „Nu ai tu trebuinţă să te pocăieşti, Părinte”. Şi le-a răspuns: „Cu adevărat, nu mă ştiu să fi pus început”. Atunci au cunoscut cu toţii că e desăvâr­şit. Apoi, deodată, chipul i s-a făcut asemenea soarelui şi toţi s-au înfricoşat. Şi le-a zis: „Vedeţi? A venit Domnul şi zice: «Aduceţi-Mi vasul pustiei!»” Apoi şi-a dat numaidecât duhul. Iar atunci s-a arătat ceva ca un fulger şi chilia s-a umplut de bună-mireasmă.

_____________________

[1]  Oraş vechi din provincia Perugia, în centrul Italiei, astăzi numit Norcia.

[2] Ps. 41,4-5.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 7 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.