Arhim. Pavel Papadopoulos
Cum să vorbim despre cele duhovnicești, când viața noastră este atât de întinată? Și totuși o facem. Și o facem cu glas mare, o facem ostentativ, ca să arătăm tuturor că ne interesăm de cele veșnice, în timp ce, în același timp, rămânem la cele vremelnice. Vorbim despre dragostea și smerenia lui Dumnezeu, în timp ce, în același timp, căutăm întâietăți și drepturi. Îl arătăm pe Hristos și în același timp aruncăm cu noroi în fața Sa prin nepocăința noastră. Vorbim despre viața duhovnicească, în timp ce noi trăim fără duhovnic, fără nevoință, fără iertare.
Așadar, vorbim despre viața duhovnicească. Dar despre care viață? Despre cea pe care o cheltuim la internet? Despre cea pe care o cheltuim la bar, la distracții, la sporturi?
În cele din urmă care viață dorim? Iar la această întrebare răspundem: ”Viața cea în Hristos”. Și cu toate acestea nu facem nimic ca s-o trăim. Mergem la duhovnic pentru că așa „trebuie”, dar nu simțim că ne-ar mustra conștiința pentru ceva, nu avem nimic de spus. De ce? Deoarece viața noastră este liniștită, fără tulburări, fără lucruri neprevăzute, fără probleme, dar totodată este și lipsită de străduință duhovnicească. Nu simțim păcatul deoarece conștiința noastră este îngroșată, tulbure. Nu intrăm în arena nevoinței duhovnicești, ci rămânem la suprafața lucrurilor. Nu simțim păcatul, deoarece am căpătat un fel de imunitate la el.
Noi credem că viața duhovnicească este să mergem la biserică, să ducem o viață liniștită, să nu cădem în păcate mari (mai ales cele trupești), să postești. Dar cine se roagă? Cine îngenunchează în fiecare zi? Cine face bine la cei necunoscuți? Cine cercetează Scripturile? Cine se cercetează pe sine în profunzime? Nu le facem pe acestea și totuși credem că suntem bine duhovnicește.
Dacă aceasta nu este fățărnicie, atunci ce este? Dacă aceasta nu este împietrirea inimii, atunci ce este? Naufragiem în timp ce ne aflăm în port.
Cea mai primejdioasă în viața duhovnicească este siguranța. Siguranța liniștii noastre, a salariului nostru, a familiei noastre, a vieții noastre. Ne simțim în siguranță și uităm să ne asigurăm armele noastre duhovnicești, armele pe care le dă Biserică, pe care ni le-au dat Purtătorii de Dumnezeu Părinții noștri și care sunt: rugăciunea, pocăința, întristarea cea dătătoare de veselie, tăcerea, îngăduința, bunătatea, viața curată, postul, privegherea, participarea la Taine, pomenirea morții, răbdarea.
Ne simțim în siguranță și-L uităm pe Dumnezeu, Care este principalul scop al vieții noastre. De aceea și fiecare nereușită nu o considerăm păcat, ci ceva firesc, îngăduit. Am făcut pact cu păcatul și de aceea viața noastră duhovnicească este moartă.
Nu sunt pesimist, ci doar fac o constatare.
Vărsăm și după aceea ne întoarcem și mâncăm iarăși vărsătura noastră. Păcătuim și, înainte ca pocăința noastră să bată la ușă, păcătuim din nou. Și lucru înfricoșător este că nu considerăm că am păcătuit, nu considerăm că am nedreptățit, nu considerăm că ne-am abătut de la scopul vieții noastre. Dacă cădem o dată, nu ne mai oprim, nu alergăm îndată la epitrahilul duhovnicului nostru ca să ne ridicăm, ci spunem în mintea noastră: „De vreme ce am căzut o dată, pot să mai cad și mă voi opri atunci când voi merge la duhovnic”. Adică avem căderea noastră plănuită. Dar nu știm când ne va afla moartea. Dacă am căzut o dată, nu-i nevoie să cădem mereu, ci să ne oprim la o dată. Pentru că dacă ne obișnuim să cădem cu justificarea că „ne-am murdărit puțin, dar nu contează căci mică este diferența dintre puțin și mult”, atunci vom pierde orice simțire a căderii noastre și odată cu trecerea timpului o vom considera starea noastră firească.
Fraților, a avea încredere în dragostea lui Dumnezeu nu înseamnă că putem rămâne leneși, nepăsători, nepocăiți. Esența nădejdii creștine este activă, iar aceasta presupune nevoință și străduință în dobândirea virtuților. Nădejdea fără nevoință personală este înșelare și catastrofă, deoarece îl duce pe om la pierzarea veșnică. Fără o adevărată nevoință și sete de Dumnezeu, dimineața vom citi sinaxarul zilei, iar seara ne vom posta fotografia în vreun bar cu paharul de băutură în mână.
De-o parte cădelnița, iar de cealaltă țigara.
Și toate acestea se vor face fără nici o ezitare, ci ne vor fi ceva foarte firești și una și cealaltă. Aceeași valoare vor avea pentru noi privegherea la o mănăstire și petrecerea de toată noaptea la un centru de distracții. Vom ține predici despre Ortodoxie și în același timp, prin comportamentul nostru, vom învrăjbi, vom osândi, ne vom scoate în evidență, fără ascultare, fără o cugetare bisericească smerită, fără dispoziție de înțelegere și pace. Ne luptăm pentru Ortodoxie și credem că suntem „martori ai adevărului”, în timp ce suntem portavoci ale diavolului. Cum este cu putință să vorbești despre cele duhovnicești, când ceea ce te interesează este numai contul bancar, frumusețea feței, hainele la modă, strălucirea vieții tale sociale?
Sporirea noastră duhovnicească și mântuirea se înfăptuiesc prin Harul Mângâietorului, însă Harul nu pică din cer, în chip magic, ci se activează prin străduința noastră personală. Mângâietorul Se sălășluiește înlăuntrul nostru atunci când află loc potrivit. Dacă nu ne golim sinele nostru de toate cele de prisos și deșarte, Mângâietorul va rămâne departe.
Cum să vorbim despre cele duhovnicești când viața noastră este atât de întinată?
