Nu‑mi aduc aminte să fi trecut vreo zi fără mângâiere dumnezeiască. Uneori, atunci când oamenii sunt în concedii, mă simt rău, şi astfel pot să înţeleg cât de rău pot trăi cei mai mulţi oameni nemângâiaţi, pentru că sunt departe de Dumnezeu. Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai doreşte nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate şi nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de Dulcele Iisus. Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrăneşte cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceaţa cerească şi simte veselia paradisiacă, simte încă de aici o parte din bucuria Raiului. De la bucuria cea mică, paradisiacă, înaintează zilnic către cea mai mare şi se întreabă dacă există ceva mai înalt în Rai decât cea pe care o trăieşte aici. Starea în care trăieşte este astfel încât nu poate face nicio lucrare. Genunchii i se topesc ca lumânările de acea dumnezeiască fierbinţeală şi dulceaţă, inima lui saltă şi e gata să spargă pieptul ca să plece, pentru că pământul şi lucrurile pământeşti i se par lucruri zadarnice.
La început omul avea comuniune cu Dumnezeu. Însă după aceea, când s‑a depărtat de Harul lui Dumnezeu, era ca unul care, după ce trăise în palat, s‑a aflat pentru totdeauna afară din el, îl vedea numai de departe şi plângea. Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot astfel şi omul suferă şi se chinuieşte când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit să îndepărteze atât de mult pe oameni de Dumnezeu, încât au ajuns la punctul să se închine la statui şi să‑şi jertfească pe copiii lor acestora. Înfricoşător! Şi unde găsesc diavolii atâţia zei? Zeul Hamos![1]…Fie şi numai numele să‑l audă cineva, îi este de ajuns. Însă cel mai chinuit este diavolul, pentru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste. Iar acolo unde pleacă dragostea, rămâne iadul. Potrivnica dragostei care este? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea.
Cel care este depărtat de Dumnezeu primeşte înrâurirea diavolească. În timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeşte Harul dumnezeiesc. Cine are Harul lui Dumnezeu, i se va mai adăuga. Iar cel ce are puţin şi‑l dispreţuieşte, i se va lua şi acesta[2]. Harul lui Dumnezeu lipseşte de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă şi puţinul pe care îl au. Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toţi diavolii se năpustesc înlăuntrul omului.
Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire şi în această viaţă, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veşnică. Pentru că încă din viaţa aceasta gustă cineva, într‑o oarecare măsură, potrivit cu cât trăieşte el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici şi vom merge şi noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului şi – Doamne fereşte! – vom merge în iad. Raiul este acelaşi lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strâmbătate, suferă. Cu cât face mai mult bine, cu atât se bucură mai mult. Iar cu cât face mai mult rău, cu atât mai multă suferinţă aduce sufletului său. Hoţul simte bucurie? Nu simte nicidecum bucurie. În timp ce omul care face binele, simte bucurie. Dacă află cineva ceva pe drum şi‑l ia, spunându‑şi că este al lui, nu va avea odihnă. Nu ştie cui aparţine, nici n‑a nedreptăţit pe cineva, nici nu‑l fură şi totuşi nu află odihnă. Cu atât mai mult pătimeşte aceasta atunci când îl fură. Chiar şi atunci când cineva primeşte, nu simte bucuria ce‑o simte atunci când dă. Cum să simtă bucurie câtă vre‑ me fură sau nedreptăţeşte? De aceea, vezi ce feţe au şi cum se schimonosesc oamenii care fac nedreptate?
[1] Zeul moabitenilor, care au fost urmaşii lui Moab, cel mai mare dintre fiii lui Lot; vezi III Împ. 11, 5; în greacă există un cuvânt asemănător care înseamnă zăpăceală.
[2] Lc. 19, 26.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Neagoe-Vodă Basarab.
