Satana, marele înșelător, ca un mare meșteșugăreț în viclenie ce este, ne scoate din minte această cugetare a iadului, care este leac pentru suflet. Este un mijloc al Proniei dumnezeiești, ca să ne povățuiască prin frica dumnezeiască la Dumnezeu și să ne întărească râvna pentru nevoință, ca să ne izbăvim de iad. Dacă am fi știut ce iad aduce păcatul, l-am fi urât, oricâtă plăcere paradisiacă ni s-ar părea că ne aduce. Păcatul este un lucru murdar, dar vine diavolul cel scârbos și ni-l prezintă ca pe ceva plăcut, care are valoare. Și cu toate că omul ajunge în punctul de a se scârbi de păcat și de sine însuși, după puțin timp îl dorește din nou. Este precum câinele, care după ce vomită cele din stomac, apoi se întoarce și le mănâncă din nou. Păcatul este otravă ce ne otrăvește și ne lipsește de viața veșnică lângă Dumnezeu.
Ortodoxia noastră este preafrumoasă. E atât de împodobită. De aceea și satana o luptă prin eretici. Dar luptată fiind, se întărește și își înfinge rădăcinile și mai adânc. Nu am conștientizat încă ce înseamnă să se despartă sufletul pe vecie de Dumnezeu. Și dacă ar fi fost simplu să lipsească Dumnezeu din suflet, ar fi fost un rău mai mic. Dar din păcate, despărțirea de Dumnezeu înseamnă o viață veșnică în cele mai groaznice chinuri.
Avem atât de multă greutate, când ne vine un gând demonic. Ne chinuie ceva, care este exploatat și intensificat de diavolul, iar apoi ne întristează, ne chinuiește, ne aduce deznădejde, ne pierdem sănătatea și multe altele. Și ce este de fapt? Un simplu gând, pe care nu putem să-l depășim. Nu știu dacă ați văzut un om demonizat. Am auzit că limba unei demonizate se face de două palme. Aceasta se întâmplă în mod fiziologic? Nu. Și totuși se face într-un chip demonic. Și toată expresia feței și în general toată înfățișarea unei femei demonizate, sufletească și trupească, este ceva foarte înfricoșător, vrednic de milă.
Și toate acestea sunt ceva foarte puțin în comparație cu un suflet osândit veșnic, departe de Dumnezeu, care știe că niciodată nu va ieși din starea de osândă! Dacă starea ipostatică a unui demon este atât de înfricoșătoare aici pe pământ, unde este mila și dragostea lui Dumnezeu, cât de mare este atunci nefericirea unui suflet care se află printre nenumărați demoni, într-un întuneric dens, într-o stare de conviețuire numai cu demonii, care cu toată răutatea lor ne chinuiesc fără nădejde, într-o stare lipsită de dumnezeiasca milă, cu totul pustie chiar și de o rază de lumină și cercetare dumnezeiască. Aici spunem cuvinte, dar realitatea este inimaginabilă. Mintea omului nu poate pătrunde suferința osândei.
Și în timp ce noi, ortodocșii, le credem pentru că sunt dogme ale Bisericii Ortodoxe, care spune că există iad, astăzi există teologi care au studiat teologia în universități care cred greșit și antidogmatic, că iadul sufletelor va fi în conștiință, iar nu în chip activ, nu ipostatic. Aceasta a fost desigur o scornire diavolească, pentru următorul motiv:
A văzut diavolul că, dacă omul conștientizează și sădește adânc în sufletul său pomenirea chinurilor iadului, ce înseamnă despărțirea veșnică de Dumnezeu în chinuri, lucrurile iau o altă întorsătură, adică începe să-și îndrepte corect conștiința sa. De aceea vrea diavolul să tocească simțirea dureroasă a existenței iadului, ca să împuțineze frica, care este leac împotriva păcatului.
Când cuget că iadul va fi în conștiință, voi încerca – gândindu-mă și deschizând drumul păcatului – să mă conving să creeze o conștiință, care să nu cugete ce anume a făcut sau nu potrivit voii lui Dumnezeu, să creeze o stare bolnăvicioasă, astfel încât să nu mă doară și să nu simt chinul cel veșnic, potrivit acestei scorniri demonice. Și astfel, și aici voi trăi în desfătare, iar când voi merge acolo cu această conștiință, nu voi suferi.
Toate acestea se spun ca să tocească frica lui Dumnezeu și astfel, fără nicio altă piedică, să poată săvârși orice fel de păcat sau măcar desfătarea de bunurile pământești. Dacă însă ar fi astfel, atunci ar trebui ca și Raiul să fie în conștiința omului, iar nu în realitate. Dar, din nefericire sau fericire, lucrurile sunt total diferite. Toate acestea sunt scornire și cursă diavolească, ca să ajungem în iad și să pierdem viața veșnică.
Sfințitul Ioan Gură de Aur scrie multe despre iadul cel adevărat, potrivit cu dogma Bisericii Ortodoxe. I s-a pus întrebarea:
– Unde este, părinte, gheena focului?
Și răspunde cel cu gura și cu mintea de aur:
– Nu cercetați unde este gheena focului, ci îngrijiți-vă să fugiți de gheena prin viețuirea virtuoasă și pocăință. Căci Dumnezeu este adevărat, Dumnezeu nu minte, Dumnezeu nu înșeală, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Tot ce a spus în Sfânta Evanghelie este realitate. Iadul nu este o poveste.
Iar ca o validare a acestei dogme a neîntinatei și preafrumoasei noastre Biserici Ortodoxe, există viața practică și Tradiția asceților. Vedem că există cu adevărat înfricoșătorul iad, care așteaptă să primească în sânurile lui pe cei care Îl necinstesc pe Dumnezeu și ascultă de sfaturile demonilor vicleni.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
