Nădăjduiesc ca mereu să mă pocăiesc cu harul Tău, ca să-Ți îndulcesc inima amărâtă pe mine

Așa cum v-am spus mai înainte, socotesc că este datoria mea ca părinte să vă învăț felul, metoda și rânduiala privegherii, astfel încât aceasta să aibă roadă duhovnicească. Vă voi citi ceva care am scris, care ne va ajuta să ne facem o idee:

„Binecuvântat să fie Numele Bunului nostru Dumnezeu!

M-am străduit astăzi să comunic cu nevăzutul Dumnezeu, prin uitarea tuturor celor create, materiale, simțite și cugetate. Voiam, tânjeam ca această strădanie să fie binecuvântată de Creatorul a toate. Toate s-au stins, toate s-au uitat, de parcă nici nu ar fi existat. Am intrat în zona, pe traiectoria nevăzutului, a nepătrunsului. Sufletul, inima, mereu aveau rugăciunea ca o cârmă, ca o busolă și putere trezvitoare și ocrotitoare.

O, ce vede și câte cunoaște când mintea se află în atmosfera și la înălțimea aceasta a lui Dumnezeu! Pace, liniște… Lacrimile dulci și îmbleșugate împreună cu mărturia inimii adeveresc că mintea se află pe traiectoria cea bună. Acolo sus, ceea ce o uimește este măreția lui Dumnezeu! Datorită uimirii descoperirilor cunoașterii lui Dumnezeu, se pierd cuvintele și mintea rămâne fără glas, minunându-se de Dumnezeu Cel mai presus de înțelegere. Dumnezeu este cauza cea bună a tuturor, dar mai presus de toate cu neasemuire. Cineva poate spune și puține, și multe cuvinte, dar nu este cu putință vreodată ca omul să înțeleagă pe Dumnezeu cu mintea. Cu toate acestea însă nu este ascuns, ci se arată cu adevărat celor care disprețuiesc toate cele necurate, care se ridică deasupra celor curate, care depășesc înălțimea sfințeniei.

Mă gândesc la Moisi. Mai întâi s-a curățit el și poporul și abia după curățire a auzit trâmbițele răsunătoare, a văzut luminile fulgerătoare, a intrat în norul necunoașterii, cel mai presus de strălucire, și a fost luminat chipul său atât de mult, încât poporul nu putea privi din pricina strălucirii și a pentru aceasta a fost nevoit să arunce un acoperământ pe fața sa.

Dar și pustnicii din harul cel nou cu … se aflau mereu cu rugăciunea în atmosfera lui Dumnezeu. Aceasta este contemplațiile înalte, care covârșesc mintea și supun rațiunea omului”.

Αici am făcut o pauză; m-am ridicat de jos și am mers la fereastră pentru o schimbare trupească și mentală.

„Și iată, văd luna luminată, stelele de asemenea împrăștiate pe crugul ceresc; totul era har și frumusețe. Le privesc, le privesc și nu mă satur! Câte nu vorbesc despre Dumnezeu! Când au fost făcute stelele, Îngerii din marea lor bucurie și uimire pentru înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, au strigat cu mare glas, spune undeva la Iov. Mă gândesc la volumul lor, la greutatea lor ca niște trupuri solide, la minunata și uimitoarea lor slujire! Și iată, văd mâna lui Dumnezeu ținându-le ca pe nimic. Stau în gol milioane de trupuri cerești cu puterea și cu Pronia lui Dumnezeu. Toate stelele cu frumusețea și cu harul lor se mândresc, vorbesc, strigă singure preastrălucitoarea și întru tot vădita existență a lui Dumnezeu.

Acum gândurile mele înaintează la om. Omul, creatura aleasă a lui Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, se naște în această lume și încet-încet moare într-o zi trupește, nefiind în stare să se țină pe sine în viață. Imaginația lui îl face să se umfle ca un  balon, care cu o boală, ca și cu un ac, se sparge și se împrăștie. Nu are stăpânire asupra sa, ci este condus fără să înțeleagă de o altă voință și el se poartă fără de voie, cu totul neputincios în a se împotrivi. Dar ce ești, omule, de te lauzi cugetând cele mărețe despre tine? Iată un microb nevăzut te atacă, iar tu îndată îți pierzi buna dispoziție, te îmbolnăvești și mergi în mormânt. Omule muritor, vezi moartea venind și că vei pleca în altă țară și te supui fără vrei altă grăire împotrivă! Ai puterea să te împotrivești, să scapi de ceea ce se întâmplă în acel ceas înfricoșător? Nicidecum! Neputință, deznădejde!

Și cu toată realitatea nezdruncinată, nefericitul om în mânia sa pentru lucruri neînsemnate Îl ocărăște pe Creatorul său și Dumnezeu și devine scârbavnic și jalnic. Dumnezeu îl vede, îl ascultă ca un Părinte iubitor, îl rabdă și continuă să-l iubească și să-i poarte de grijă din viață. „O, adâncul bogăției și al iubirii lui Dumnezeu! Te laud, Părintele meu, că întotdeauna Te arăți măreț și vrednic de iubire!”.

Pauza m-a odihnit sufletește și de vreme ce văd că mai am timp, continui privegherea. M-am așezat pe pământ și am continuat rugăciunea ce mă răcorea cu luminoasa cunoaștere a lui Dumnezeu. M-am minunat de folosul privegherii. Iar altădată în timpul privegherii am spus:

„Cu câte mulțumiri, Dumnezeul meu, Îți sunt dator că m-ai învrednicit să vorbesc împreună cu Tine, sculându-mă noaptea, în acea atmosferă de liniște, ca să facem sfinte întâlniri! Astăzi, Bunul meu Părinte, Îți mulțumesc mai mult decât la oricare altă întâlnire, fiindcă mi-ai atras atenția asupra nesimțirii mele. Făcându-mi o cercetare foarte amănunțită, mărturisesc că m-a folosit, nici eu nu știu cât de mult! Credeam în Tine formal, Te mărturiseam și Te simțeam. De aceea și am un trecut atât de încărcat.

O, Dumnezeul meu și dulcele meu Părinte, cât de mult Te-am nesocotit în atâția ani! Câtă răbdare ai făcut cu mine! Cât de mult m-ai îngăduit! De ce să te amărăsc cu formalitatea mea eu, cea mai mică creatură? Sunt uimit de nesfârșita ta dragoste! Cum de nu Te-ai scârbit de mine, ci m-ai iubit atunci când nu Te iubeam și nu Te simțeam cu credință Părintele meu? Ești prin excelență Părintele meu, Creatorul meu, iar nu părinții mei. Ei doar au fost organele voii Tale. Tu m-ai făcut om, Tu m-ai adus la viață, Tu îmi porți de grijă în chip minunat. Toate câte le-ai făcut în lume, le-ai creat pentru fericirea mea. Trăiesc și mă mișc și exist datorită voinței Tale iubitoare. Toate depind de Tine. Dar nu sunt numai cele pământești, pe care mi le dăruiești cu îmbelșugare, ci mi-ai pregătit și în Ceruri „cele ce ochiul n-a văzut și la inima omului nu s-au suit”[1].

Dar ce să spun despre Întruparea Ta, moartea Ta pe Cruce, dumnezeiasca Împărtășire a Trupului și Sângelui Tău și de toată dragostea Ta, necuprinsă de mintea mea? Rușinea a acoperit obrazul meu, amintindu-mi de acestea. Am căzut în chip gânditor în brațele Tale și am plâns. Am vărsat lacrimi de pocăință, cerând să-mi ierți păgânătatea inimii mele. Nădăjduiesc ca mereu să mă pocăiesc cu harul Tău, ca să-Ți îndulcesc inima amărâtă pe mine. Dacă aceasta se va face, cred că inima lui Dumnezeu Tatăl va deschide și o va răsplăti pe a mea cu dumnezeiască bunătate, cu dragoste dumnezeiască. Dumnezeul meu, pentru toate îți mulțumesc!

Binecuvintează-mă iarăși, ca să revin… Și fie ca rugăciunile Starețului meu, cel învrednicit de bunătățile cele cerești, să mă ajungă, ca să mă izbăvească de moartea sufletească cea veșnică. Îți mulțumesc, Dumnezeul meu… Fie Numele lui Dumnezeu Cel în Treime binecuvântat în veci!”.

[1] 1 Corinteni 2, 9.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.