Hegemonie = supremație, dominare
Am văzut în cele precedente unele dintre mijloacele de care s-a folosit Biserica romană pentru a-şi susţine primatul şi hegemonia în Biserică, pe care le clădeşte pe primatul şi succesiunea lui Petru ca Apostol şi prim episcop al scaunului episcopal al Romei. În cele ce urmează, vom cerceta care a fost reacţia Bisericii la aceste acţiuni ale episcopilor Romei din primele veacuri şi până la schismă, precum şi felul şi timpul în care au fost aruncaţi germenii schismei. Biserica romană, fiind singurul tron apostolic din Apus, întemeiată fiind de unul dintre verhovnicii Apostolilor, Pavel, şi având însuşirea particulară de a fi Biserica capitalei oraşelor întregului stat roman, s-a bucurat atât în Apus, cât şi în Răsărit, de respect şi consideraţie, iar episcopul ei era onorat mai mult decât oricare alt episcop, acordându-i-se întâietate de cinste.
Cinstea aceasta şi respectul erau glasul evlaviei lumii creştine faţă de bătrâna Biserică a Romei şi manifestarea simţământului unei mândrii ascunse de a fi fost întemeiată o Biserică apostolică în capitala statului roman. Slava capitalei se răsfrângea şi asupra persoanei episcopului acesteia, iar slava episcopilor era considerată slavă a Bisericii. Episcopul Romei era cinstit pentru faptul de a fi episcop al capitalei statului roman. Acestea erau motivele cinstei acordate episcopilor Romei şi ale întâietăţii lor dar, în acelaşi timp, şi cauzele care au aprins ambiţia Papilor şi au întărâtat înnăscuta iubire de stăpânire romană, spre a domni asupra întregii Biserici. Epistolele pseudo-clementine, redactate pe baza unor texte apocrife ale Faptelor Apostolilor şi a „Predicii” lui Petru, au constituit cea dintâi încercare de punere a temeliei primatului Papilor, în felul în care acesta este înţeles de către episcopul Romei. Scopul alcătuirii acestor opere reiese din faptul că Papii şi-au sprijinit dintotdeauna pe ele primatul propriu, propria infailibilitate şi stăpânirea asupra întregii Biserici.
Despre motivele care au înălţat scaunul papal pe culmea slavei, istoricul Anastasie Diomides Kyriakos, prezentând în lucrarea sa Istoria bisericească unele date despre mitropoliţii cei mai importanţi şi despre episcopul Romei, spune: „Între mitropoliţi s-au distins cu timpul episcopii celor trei mari oraşe ale statului roman, Roma, Alexandria şi Antiohia, datorită politicii şi poziţiei de supremaţie, în general, a acestor oraşe. Episcopul Romei îşi exercită drepturile mitropolitane asupra Italiei de centru şi de sud (provinciae suburbicaricae), cel al Alexandriei asupra întregului Egipt, iar cel al Antiohiei asupra Siriei. Între aceştia, poziţia cea mai însemnată o avea cel al Romei, ca unul care era episcopul cetăţii împărăteşti. După cum importanţa politică a mitropoliilor eparhiilor statului roman i-a înălţat pe episcopii acestora deasupra celorlalţi episcopi, tot aşa şi importanţa politică a Romei, a capitalei, l-a înălţat pe episcopul ei în rândul întâi. Această întâietate era o întâietate de cinste, deşi episcopii Romei, din timpuri foarte vechi, aveau pretenţia de a exercita o anume stăpânire superioară celorlalţi episcopi.
Unii dintre aceştia au început încă din secolul al II-lea să se considere pe ei înşişi succesori ai lui Petru, sprijinindu-se pe unele omilii false atribuite lui Clement (33 şi 55). Însă primele tentative ale episcopilor Romei de a-şi extinde propria stăpânire şi în afara regiunii lor mitropolitane, profitând de disputele referitoare la Paşte şi la botezul ereticilor, au fost respinse, deoarece nici episcopii Asiei, împreună cu Policrat al Efesului, n-au dat atenţie cerinţelor lui Victor al Romei de a-şi schimba vechile obiceiuri pascale, ocazie cu care episcopul Irineu de Lugdunum l-a mustrat aspru pentru pretenţiile lui, şi nici Ciprian şi Biserica din Africa n-au îngăduit să li se impună practica botezării ereticilor urmată în Biserica romană, aşa cum cerea Ştefan, practici care au fost condamnate şi în sinod” [Vol 1, p. 161, 61].
Acelaşi istoric, în studiul lui foarte valoros asupra unirii Bisericii Răsăritene şi a celei Apusene, iniţiativă care fusese pusă în discuţie la Roma, spune: „Cerinţa Papei, de a fi recunoscut de toţi drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii, este fără fundament şi nu se sprijină pe adevăr. Bisericile vechi îl recunoşteau drept cap şi conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şj pe nimeni altul. Erau independente unele faţă de altele şi fiecare îşi dirija treburile proprii prin sinoadele episcopilor locali, având o autonomie şi o autoguvernare deplină. Era adică modul de guvernare dintru începuturi a Bisericii, care se aplică până astăzi în Bisericile Ortodoxe. Episcopii oraşelor mai importante politic, adică episcopii Romei, Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei, la care s-a adăugat, sub Teodosie al II-lea, şi episcopul Ierusalimului, ca episcop al cetăţii în care a fost răstignit Domnul şi din care s-a întins mai întâi lumina Evangheliei, aveau doar o întâietate de cinste, adică li se acorda lor cinstea de a sta pe scaunul cel dintâi.
Aceste întâietăţi nu erau întâietăţi de jurisdicţie (jurisdictionis) ci, simplu, de onoare (honoris). Dacă se ivea vreo dispută cu caracter local, sinodul local era de ajuns pentru a o rezolva. Dacă vreo chestiune tulbura întreaga Biserică, se întrunea Sinodul Ecumenic care, în acest caz, reprezenta nu un singur loc, ci Bisericile tuturor ţinuturilor creştine. Atunci se manifesta şi în mod exterior unitatea Bisericii, care era în principal unitate de credinţă şi dragoste şi nu unitate de administrare sub un singur episcop. Fiecare era obligat să asculte de sinodul ţinutului său şi nimeni nu putea să intervină în chestiunile unei Biserici străine. Doar hotărârile Sinodului Ecumenic erau impuse pretutindeni. Acesta era modul de existenţă a Bisericii vechi, după care se conduc până astăzi Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului. De prin secolul al II-lea, episcopul Romei a vrut să dobândească o putere superioară celorlalţi episcopi şi, puţin câte puţin, a ridicat pretenţia de a fi recunoscut drept cap şi conducător absolut al Bisericii. Însă aceste pretenţii au fost respinse de-a dreptul de Bisericile Răsăritene. S-a impus, însă, în Apus, dar şi acolo faptul s-a petrecut încet, în urma unei rezistenţe îndelungate, după cum vom vedea mai departe. Această pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în Sânul ei, a luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea lumii.
Romanii au cucerit aproape întreaga lume veche cunoscută şi de la Roma stăpâneau politic toate ţinuturile – romanul credea că este născut să guverneze. Era posibil ca în sufletul episcopului roman al cetăţii împărăteşti a lumii să nu se nască o dorinţă asemănătoare? Iată izvorul aroganţei papale, iată cauza mai profundă a pretenţiilor de stăpânire universală în Biserică a susţinătorilor papalităţii. Pentru aceste pretenţii, însă, trebuiau găsite fundamente justificative. Şi, ca atare, episcopii Romei au susţinut de la început pretenţia cum că sunt, chipurile, succesori ai lui Petru şi, în această calitate, pot pretinde conducerea Bisericii. Şi l-au închipuit pe Petru la Roma drept conducător al primei Biserici şi cap al Apostolilor. Apoi l-au înfăţişat pe Petru drept acela care a adus cel dintâi creştinismul la Roma, devenind primul ei episcop. Şi spunem că l-au închipuit, fiindcă aceste două afirmaţii sunt cu desăvârşire greşite şi nu se sprijină pe adevăr. În Noul Testament, Petru nu este prezentat nicăieri drept cap al Bisericii, ci ca unul dintre Apostoli. Nu ordonă în nici un fel, ci discută de la egal la egal cu ceilalţi Apostoli, aşa cum s-a petrecut în Sinodul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), iar în Antiohia a fost chiar mustrat de Pavel (Galateni 2, 11). Dacă, din vechime şi până astăzi, Biserica îl aşează între corifei – aceştia fiind şi Iacov şi Ioan şi Pavel – aceasta înseamnă doar faptul că ei s-au distins între Apostoli prin merite mai deosebite şi prin zelul mai mare” [Diomides Kyriakos, Istoria bisericească, Atena, 1897-1898, cap. II, Despre lipsa de fundament a cerinţelor de principiu ale Papilor].
Primele tentative ale Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserică
Prima tentativă a Papilor de exercitare a hegemoniei în Biserică poate fi considerată pretenţia lui Anicet, Papa Romei, ca Bisericile din Asia să sărbătorească împreună Paştele în aceeaşi zi în care sărbătorea şi biserica Romei împreună cu toate Bisericile. Fiindcă toate Bisericile Asiei, urmând tradiţiei Apostolilor Ioan Evanghelistul şi Filip, sărbătoreau Paştele în ziua a patrusprezecea a lunii martie, iar Biserica romană şi Bisericile Palestinei, Egiptului, Greciei şi Pontului, urmând tradiţia lui Petru şi a lui Pavel, sărbătoreau în prima duminică de după luna plină de primăvară. Această pretenţie a episcopului Romei a dat naştere şi a aprins disputa dintre Anicet şi Policarp, ucenicul lui Ioan Evanghelistul, deoarece Anicet cerea ca în Biserică să prevaleze tradiţia lui Petru, ca tradiţie a conducătorului Apostolilor.
Şi astfel el, ca al zecelea în şirul urmaşilor Apostolilor, succesor al lui Linos, ucenicul Apostolilor, pretindea să se impună în fața lui Policarp, ucenicul Apostolului şi Evanghelistului Ioan. Însă această pretenţie n-a fost recunoscută nici de către Policarp, nici de către celelalte Biserici, iar datorită înţelepciunii lui Policarp şi moderaţiei lui Anicet, dezacordul acesta nu a rupt relaţiile dintre cei doi episcopi, deoarece Sfântul Policarp a luat asupra sa osteneala de a se deplasa la Roma pentru a dialoga cu Anicet asupra chestiunii. Anicet, deşi nu era de acord cu Policarp, nu a rupt comuniunea cu el, ci a şi liturghisit împreună cu Policarp, acordându-i acestuia sfinţirea Cinstitelor Daruri, ca unul care era ucenic al Apostolului Ioan. Pretenţia lui Anicet poate fi considerată o tentativă făcută cu multă înţelepciune şi moderaţie din care învăţăm două lucruri: pe de o parte dispoziţia spre stăpânire a Papilor, manifestată moderat în acest caz, iar pe de alta nerecunoaşterea acesteia de către Biserică, căreia Anicet i s-a şi supus, nesimţindu-se întărit de vreo infailibilitate sau primat în Biserică, fiindcă altminteri trebuia să-l respingă pe Policarp, ca pe unul care a stat împotriva celui ce şade pe tronul lui Petru (şi prin extensie al lui Hristos), al singurului păstor al Bisericii lui Hristos.
Anicet, nerespingându-l pe Policarp, ci chiar acordându-i întâietatea la Liturghie şi sfinţirea Cinstitelor Daruri, a dovedit faptul că episcopul Romei nu avea încă noţiunea pretenţiilor care s-au ivit puţin mai târziu la modul concret, în vremea când epistolele pseudo-clementine vor fi fost deja alcătuite. Înainte de sfârşitul secolului al II-lea, stabilirea zilei sărbătoririi Paştilor a preocupat întreaga Biserică. Discuţia asupra acestei chestiuni a început de la ataşamentul unor Biserici din Asia Mică faţă de obiceiurile iudaice, fapt care a iscat dezaprobarea celorlalte Biserici. Pentru eliminarea dezacordului existent între Biserici referitor la ziua sărbătoririi Paştilor, s-au întrunit, în jurul anului 196, multe sinoade eparhiale, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Astfel de sinoade s-au întrunit la Roma şi în Galia, în Siria, în Asia Mică şi în Corint fără a se reuşi eliminarea dezacordului, deoarece nici unii, nici ceilalţi nu acceptau să părăsească cele predate lor de către Apostoli. Apărătorul tradiţiei Bisericilor din Asia Mică în această epocă era Policarp, episcopul Efesului, iar tradiţia Apostolilor Petru şi Pavel era susţinută de Victor, episcopul Romei. Victor a încercat în zadar să-l convingă pe Policarp, care a rămas de neînduplecat. Stăruirea lui Policarp în tradiţiile Apostolilor Ioan şi Filip, şi respingerea tradiţiei Bisericii Romei, care era susţinută şi de Bisericile Egiptului, Palestinei, Greciei şi Pontului, dă mărturie despre independenţa Bisericii faţă de vreo supraputere şi despre lipsa recunoaşterii primatului, a infailibilităţii şi a hegemoniei Papilor în Biserică. Poziţia lui Policarp n-a fost pe placul lui Victor care, crezând că-şi poate arăta hegemonia, a vrut să-i forţeze pe episcopii din Asia Mică să renunţe la obiceiurile lor, ameninţându-i cu aroganță că vrea să înceteze orice relaţie bisericească cu ei.
Însă această ameninţare nu l-a înspăimântat deloc pe Policarp şi nici pe ceilalţi episcopi care, nerecunoscând nici un drept episcopului Romei, au continuat să respecte tradiţiile propriilor lor Biserici. Limbajul arogant al lui Victor nu numai că nu a dus la vreun rezultat, dar i-a silit pe mulţi dintre episcopii care acceptau tradiţiile lui Victor să-l mustre pe acesta ca pe unul care vrea să tulbure pacea Bisericii. Eusebiu, în cartea a X-a, cap. 24, a salvat un fragment din epistola lui Irineu către Victor, în care-l sfătuieşte pe acesta „să nu taie de la el Bisericile lui Dumnezeu care ţin tradiţia obiceiului celui vechi, dar și altele multe”. Irineu este de părere că, în acord cu cele poruncite de Apostoli, nu trebuie judecat cineva după ce mănâncă sau ce bea la sărbătoare sau la lună nouă sau în Sâmbete şi că creştinii nu trebuie să respecte formalităţile exterioare atunci când acestea fac să se piardă lucrurile esenţiale, adică dragostea şi credinţa. El a prezentat acţiunea ca fiind nepotrivită duhului creştin, a expus importanţa păstrării diferenţelor legate de sărbătoarea Paştilor – diferențe care, deşi opuse, sunt asemănătoare -, a scris despre disputa cu ceilalţi episcopi şi, în final, l-a convins să se împace cu Răsăritul [Socrate, Istoria bisericească, 5, 19. Ciprian, Epistola 76].
Această împotrivire a Bisericii, l-a silit pe Victor să nu-şi pună în practică ameninţările, iar Bisericile, deşi nu erau în acord unele cu altele în privinţa sărbătoririi Paştelui şi în alte chestiuni, pe care Eusebiu le menţionează în cartea a X-a, cap. 25, au rămas în comuniunea dragostei dintre ele. Epistola lui Policarp către Victor şi către Biserica Romei, în care era formulată în scris tradiţia care a ajuns până la el, este scrisă cu multă îndrăzneală şi nu arată nici o supunere faţă de scaunul roman şi nici dispoziţia de a-şi lăsa propria tradiţie în favoareacelei a lui Petru: „Căci noi fără de viclenie sărbătorim ziua, nici adăugând, nici scăzând ceva; căci chipuri de seamă au adormit şi în Asia, care vor învia în ziua arătării Domnului în care va veni cu slavă din ceruri şi-i va învia pe toţi sfinţii. Filip cel dintre cei doisprezece Apostoli, care a adormit în Hierapole. Încă şi Ioan, cel care şi-a pus capul pe pieptul Domnului şi care a devenit preot, purtând potirul şi mărturisitor şi învăţător fiind, la Efes a adormit; încă şi Policarp, episcopul şi mucenicul cel din Smirna, şi Thrasis episcopul şi mucenicul cel din Eumenea, care la Smirna a adormit. Şi trebuie să spunem şi despre Sagarin episcopul şi alţii. Iar eu, fraţilor, şaizeci şi cinci de ani având în Domnul, şi împreună fiind cu fraţii cei din lumea întreagă şi toată Sfinta Scriptură răspândind, nu mă înfricoşez de cei ce înspăimântă; căci alții mai mari decât mine au zis: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap.
24].
Stilul acestei epistole este unul care nu tăgăduie nici urmă de îndoială atât asupra independenţei Bisericilor, cât şi asupra cugetului Bisericii şi a întâietăţilor episcopilor Bisericii romane. Concluzia epistolei lui Policarp: „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” este un răspuns grăitor adresat apărătorilor primatului Papei, este expresia clară a simţământului acestuia faţă de specificul pretenţiilor lui Victor. Acest cuget îl aveau toate Bisericile, după cum reiese atât din epistola mustrătoare a lui Irineu, episcopul de Lugdunum, scrisă din partea Bisericilor din Galia, cât şi din cedarea lui Victor, care a fost obligat să ridice anatema aruncată asupra lui Policarp şi a Bisericilor din Asia, prin care rupea comuniunea cu ele, acţiune considerată de toţi ca fiind zadarnică.
Faptul că Biserica nu i-a recunoscut Papei nici un primat sau hegemonie în Biserică, reiese şi din felul în care această chestiune a fost rezolvată parţial. Considerând nimerit a cerceta problema, Biserica, prin scrisoarea enciclică a lui Narcis, episcopul Ierusalimului, şi a celor dimpreună cu el, a şi întrunit un sinod local în Cezareea Palestinei, sinod la care nu se face nici o menţiune despre Victor, fiind promovat ca model de abordare a problemei nu Biserica romană, ci cea alexandrină. Sinoade asemănătoare sau întrunit în Pont, sub preşedinţia celui mai vechi dintre episcopi, Palma, în coloniile din Galia, avându-l drept conducător pe Irineu, şi la Osroene şi în cetăţile de sub jurisdicţia ei, precum şi în Corint, fără invitarea lui Victor [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 23]. Deşi local, acest sfânt sinod a rezolvat chestiunea în ceea ce priveşte Biserica din Răsărit, cu excepţia Bisericilor din Asia Mică. Problema a fost rezolvată ulterior în întregul ei de un Sinod Ecumenic despre care vom vorbi la locul potrivit. Această acţiune a Bisericii Ierusalimului, exemplul dat de Biserica alexandrină şi rezolvarea parţială a chestiunii, dau mărturie despre libertatea şi modul de cugetare al Bisericii, dar şi despre autoritatea sinodală căreia i s-au supus Bisericile din Răsărit. Aşadar, până la sfârşitul secolului al II-lea, Biserica nu i-a recunoscut episcopului Romei vreo întâietate sau hegemonie sau infailibilitate, şi nu numai atât, dar i-a şi respins cu tărie pretenţiile, mustrându-l şi silindu-l să se supună cugetului Bisericii. Să vedem, în continuare, acţiunile desfăşurate în Biserici, în secolul al III-lea, tentativele Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserici, şi reacţiile Bisericilor îndreptate împotriva acestuia.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
