Despre apostolatul ortodox

Biserica fără apostolat este o biserică fără menire

de Ierom. Atanasie Mitilineos

Iar Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide:Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu[1]. Cu adevărat s-a spus că: „Biserica fără apostolat este o biserică fără menire”.

Scopul apostolatului este necontenita reînoire a numărului membrilor Bisericii, în vederea aducerii în sânul Bisericii a întregii lumi, dar și catehizarea –necontenită – a membrilor ei. Să presupune că voi ați urmat cândva, atunci când erați copii, cateheza la școala catehetică sau, în general, la școală; asta nu ajunge, nu puteți spune că: „Eu am învățat aceste lucruri la școală și nu mai am nevoie să le învăț”. Această catehizare, duhovnicească catehizare, este lucrarea necontenită a Bisericii. Și trebuie ca toți credincioșii, necontenit, până la moartea lor, să se pregătească pentru Împărăția lui Dumnezeu. Necontenit.

Prin urmare, avem două lucrări, două direcții. Pe cine vom aduce de afară și-i vom băga în lăuntru, adică îi vom atrage la credință, și cum îi vom cultiva pe cei care sunt deja în staul, înlăuntrul Bisericii. Așadar, avem două situații, două apostolate. Ar putea spune cineva că avem următoarele denumiri: apostolat extern și apostolat intern. Nu este prea corectă această exprimare, ci este una mai corectă. Spunem apostolat atunci când avem de a face cu cei dinafară și lucrare pastorală pentru cei care sunt în lăuntru. În această clipă nu fac apostolat cu voi, ci lucrare pastorală. Și, dimpotrivă, dacă vom merge la oameni nebotezați, în țări străine, la oameni care nu au cunoașterea lui Dumnezeu, acolo vom face apostolat.

Cu toate acestea, fie spunem pastorație, fie spunem apostolat, în esență acești termeni coincid. Îi pronunțăm diferit numai pentru  a face distincție. Sfântul Apostol Pavel spune: Şi după câteva zile, Pavel a zis către Varnava: Întorcându-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului[2].Mergem acolo unde am făcut apostolat să vedem cum sunt bisericile. Sunt bine? Drept învață cuvântul adevărului? Stau bine? Sporesc? Dar acum când merg a doua oară, aceasta va trebui să fie numită lucrare pastorală. Cu toate acestea, în frazeologia noastră se spune: A doua călătorie misionară (apostolară) a Sfântului Apostol Pavel. Așadar, fie spunem pastorație, fie apostolat, în realitate ele coincid, numai cu o ușoară diferență.

Dar, atât prin faptul că mădularele Bisericii Luptătoare se transplantează în Biserica Biruitoare – prin moarte oamenii pleacă din această viață; se curățesc, se pregătesc și pleacă -, cât și pentru evanghelizarea noilor suflete, apostolatul devine un subiect absolut necesar Bisericii noastre. Putem spune că apostolatul este porunca a Însuși Domnului nostru și încă ultima Sa poruncă. În Evanghelia de la Matei scrie: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le  să păzească – învățându-le; le veți învăța să păzească – toate câte v-am poruncit vouă”[3]. Și la Fapte Domnul spune: „Și-Mi veți fi Mie martori – vă veți face martorii Mei; veți mărturisi lumii despre Mine – în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului”[4].

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă apostolat. Și ce mai înseamnă? Înseamnă că apostolatul este poruncă. Mai repet încă o dată: Apostolatul este poruncă. Frații mei, așa cum primim poruncile: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”, „Să nu furi”, „Să nu desfrânezi”, „Să nu ucizi”, tot astfel primim și porunca: Să faci apostolat.

Și precum te spovedești că: ai furat, ai ucis sau ai făcut alte fapte imorale, tot astfel trebuie să te spovedești că nu ai făcut apostolat. Dacă deschideți Noul Testament, de la prima pagină până la ultima, veți găsi numai porunci. Atunci când spune Domnul sau, mai bine zis, Apostolul Pavel, pentru că este un caz special: „Bucurați-vă… Și iarăși zic: Bucurați-vă!”[5], oare, veți spune că cele spuse sunt ceva facultativ? Adică, dacă vreau, mă voi bucura, iar dacă nu, nu. Nu, căci aceasta este poruncă. Poruncă să mă bucur? Da. Trebuie să fi un creștin plin de veselie. Dacă nu ești un creștin vesel, înseamnă cu nu ai cunoscut ce înseamnă a fi creștin. Nu ai cunoscut ce înseamnă a fi un om mântuit. Nu ai cunoscut ce înseamnă faptul că Dumnezeu ți-a dat privilegiul să te faci fiu al Său după Har și ți-a dăruit fericirea veșnică.

Așadar, dacă am toate acestea și marea nădejde a dobândirii Împărăției lui Dumnezeu, mai pot fi un om mâhnit? Ce spune Apostolul Pavel? Nu spune el: „Bucurați-vă întru nădejde”[6]? Și numai pentru că aveți nădejdea dobândirii Împărăției lui Dumnezeu, trebuie să vă facă să săltați de bucurie. Nu spune: „Bucurați-vă întru credință”, ci „întru nădejde”. Pentru că atunci când cineva spune că-mi dă un obiect, eu cred. Însă când mă bucur de obiectul pe care îl voi primi, atunci asta nu este credință, ci nădejde. Și nădejdea se leagă cu bucuria. Nădejdea este virtute. Dar și bucuria este virtute, căci este rod al Duhului Sfânt. V-ați închipuit vreodată că bucuria este poruncă? Cu mult mai presus este apostolatul. Și o mulțime de alte lucruri de care nu ne dăm seama că ele ar putea fi porunci.

 

Dacă ești credincios, ești în același timp și apostol

Cauza apostolatului este credința

Cui s-a dat porunca apostolatului, atunci când zice: „Mergând, învățați toate neamurile”? Nu vedem ceva care să spună concret: Vă poruncesc vouă, ci spune simplu: „Mergând”, adică: „Mergeți”. Însă aceasta este poruncă. Dar, oare, este o poruncă numai către cei unsprezece? Dacă ar fi fost așa, atunci porunca n-ar mai fi fost în vigoare după plecarea din această viață a celor unsprezece sau doisprezece Ucenici. Oare și-a pierdut valabilitatea această poruncă? Oare, porunca apostolatului a fost o poruncă vremelnică, cu caracter întâmplător? Nu, frații mei. Cu siguranță, nu. Ci, foarte simplu, porunca a fost dată tuturor creștinilor, fără excepție. Dragostea – vreau să fiți cu luare aminte la aceasta – în primul ei stadiu, este poruncă. Adică, atunci când spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău” și: „Să iubești pe aproapele tău…”. Ce sunt acestea? Porunci. Ia gândiți-vă acum să spună soțul soției sale: „Îți poruncesc să mă iubești”. „Ce spui? Oare, aceasta este o chestiune de poruncă sau este o faptă spontană? Îmi poruncești să te iubesc?”.

Frații mei, oare nu este un lucru ciudat să ne dea Dumnezeu poruncă să iubim? Da, ciudat. Dar această poruncă este pentru primul stadiu. Din clipa în care vei primi porunca să iubești, după aceasta nu vei rămâne acolo, ci vei înainta la al doilea stadiu: îți va deveni o necesitate să iubești. Tot astfel și cu apostolatul. Din clipa în care vei primi porunca și vei începe să-L iubești pe Hristos, după aceea nu va mai fi nevoie ca El să-ți dea iarăși această poruncă. Îți va deveni o necesitate faptul de a face apsotolat.

Auziți cum spune despre aceasta Apostolul Pavel: Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi[7]. El spune că, iubindu-i cu multă dragoste, era bucuros nu numai să le aducă Evanghelia – deoarece primise poruncă de la Hristos să-i evanghelizeze – ci, împreună cu Evanghelia, voia să le dea și inima sa. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că evanghelizarea (apostolatul) a trecut de la poruncă la conștiință. A devenit conștiință. Adică, atunci când dăruiești cuvântul lui Dumnezeu adâncit în inima ta, în dragostea ta.

Așadar, luați aminte! Dacă ești credincios ești în același timp și apostol. Asta vreau să tineți minte. În clipa în care ai devenit credincios, în aceeași clipă devii și apostol. În aceeași clipă. Nu ești apostol? Asta înseamnă că nu ești credincios. Dacă ești apostol ești și credincios. Și asta înseamnă că te arde credința. Iar credința nu este pentru tine o chestiune individuală, ci este ceva pe care vrei să o spui și altora. Nu te simți bine dacă taci.

De multe ori, când mă grăbesc să merg undeva, iau un taxi să ajung mai repede. Întotdeauna am cu mine, în geantă, câte ceva să-i dau șoferului ca să deschid discuția cu el. „Aveți copii? Ce vă fac? Îi povățuiți pe calea Domnului? Dvs. mergeți la Biserică?”. „Părinte, eu nu merg la Biserică”. „Auziți, e bine să mergeți Duminica la Biserică. Încercați și veți vedea. După ce se termină Dumnezeiasca Liturghie, puteți merge cu taxiul. Veți vedea câtă treabă vă va da Dumnezeu. Și banii pe care îi veți câștiga vor avea spor în casa dvs. Încercați și vedeți!” Simt nevoia să o spun. Uneori, nu știu de ce, dar nu pot deschide gura, ori că radioul este pornit, ori că șoferul nu are dispoziție să asculte. Și simt ca asta mă mănâncă pe dinăuntru. Simt mustrări de conștiință că am intrat în mașină și nu am folosit acel timp cât am fost în ea. De ce nu am spus un cuvânt acestui om? Așa trebuie să ne simțim. Vă spun adevărul. Luați pildă de la eretici. Nu-i vedeți? De îndată ce vin lângă voi, ce fac? Își deschid gura și încep să vorbească. Iar aceasta nu este spre rușinea noastră, ca noi care avem adevărul să nu-l spunem fraților? Să nu-i ajutăm pe frații noștri?

Vedeți, așadar, că porunca: „Mergând, învățați toate neamurile”, nu a fost numai pentru cei unsprezece Ucenici? Ea este pentru toți credincioșii tuturor veacurilor și tuturor vremurilor. Și vă mai spun încă o dată: Dacă ești credincios, ești în același timp și apostol.

A face apostolat nu înseamnă numai atunci când merg în alt loc sau la oameni necunoscuți să-L propovăduiesc pe Hristos. Iubiții mei, ascultați! Omul de lângă noi, chiar dacă este botezat, îl așteaptă pe credinciosul misionar să-l povățuiască la Hristos. Îl vedeți mâhnit, îl vedeți îndurerat, îl vedeți într-o stare dificilă, deschideți-vă gura și spuneți două cuvinte. „Dar, e nevoie de o artă pentru asta”, îmi veți spune. Undeva se spune: „Nevoia te învață arta”.  Iar eu va spun același cuvânt puțin modificat: „Dragostea te învață arta”. Fericitul Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei”. Dacă iubești cu adevărat, dacă iubești pe Dumnezeu și nu vrei să-L mâhnești și să strici slava Lui, dacă iubești pe aproapele tău, atunci, petrecând în dragostea Lui, vei deveni înțelept. Da, înțelept. Și vei găsi și metode – nu este necesar să știi carte – și vei vorbi și cum se cuvine. Ce-ți va înterzice să vorbești cum se cuvine? Dragostea? Dacă iubești și nu vrei să vatămi pe nimeni, atunci vei vorbi cum se cuvine.

Așadar, iubiții mei, dacă credem în Hristos, suntem și noi trimișii lui Hristos. Să luăm aminte! Un trimis de fiecare clipă. În tot locul și în toată vremea. Nu poți să spui: „Eu am vorbit și mi-am făcut datoria mea. M-am achitat”. De câte ori nu spunem acest cuvânt, „m-am achitat”. Dar, oare, te-ai achitat? Din păcate, spun și eu câteodată acest cuvânt. Le spun copiilor de la școală care de multe ori mă scot din sărite. Sunt copiii vremii de azi. De multe ori spun în sinea mea că n-o să mai merg la ei, pentru că mi-am făcut datoria și nimic nu iese. Dar, nu pot spune că m-am achitat, că mi-am făcut datoria. Deși copii nu iau aminte la cele pe care le spun, dar nu pot să nu mai merg la ei. Dacă voi face asta, voi pătimi ceea ce a pătimit Proorocul Ieremia.

Știți ce a pătimit? Citiți capitolul întâi al Cărții lui. Dumnezeu i-a spus să meargă să proorocească, însă el a răspuns: „Doamne, nu pot. Sunt mic, sunt…”. Auziți ce spune: „Sunt mic, necopt, și nu pot”. Și a căzut foc în oasele lui Ieremia. Da, foc. Au început să-i trosnească oasele. Se simțea foarte rău și nu se putea liniști. Când a început să vorbească, oasele lui au încetat să mai trosnească și să-i mai ardă. Ați văzut? Așadar, nu putem spune: „Mi-am făcut datoria. M-am achitat”. Ia spuneți-mi: Dragostea se poate achita? Dacă dragostea nu se poate achita, atunci nici apostolatul. De aceea nu putem folosi cuvântul datorie. Mobilul apostolatului nu este datoria, ci dragostea.

Nimănui cu nimic nu fiţi datori[8], spune Sfântul Apostol Pavel. Auziți: cu nimic nu trebuie să fiți datori. Nici cu datorie materială. Și asta pentru ca să ne putem repede achita. Ce lucru important! Auziți! Să nu fiți datori. Pe cât se poate, să nu fiți datori. Nu vă obișnuiți să fiți datori. Și dacă vreodată veți fi datori, îngrijiți-vă ca repede să achitați datoria. Auziți! Să vă achitați repede datoria. Nu abuzați. Nu luați bani împrumut și apoi să nu-i mai dați înapoi. Aceasta este păcat. Este un lucru înfricoșător. Așadar, Apostolul spune: Toate datoriile să le achitați, numai una să o lăsați neachitată, datoria dragostei. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”. Ați auzit?  „Nimănui cu nimic nu fiţi datori”, ci numai o datorie să avem: să-i iubim pe ceilalți oameni. Numai Dragostea rămâne neachitată. Prin urmare și datoria apostolatului rămâne neachitată.

Apostolatul este o datorie neachitată

Credinciosul trebuie să conștientizeze că datoria apostolatului este continuu neachitată. Nu este nevoie de calități speciale. Numai trei trebuiesc: credința, dragostea și cunoașterea lui Dumnezeu. Nu este trebuință nici de elocvență, nici de înțelepciune lumească, nici de diplome speciale, nici de alte calități. Ai inima aprinsă? Crezi în Dumnezeu? Îl iubești? Îl cunoști pe Dumnezeu? Ai avut trăiri dumnezeiești? Atunci începe să vorbești. Și ceea ce vei spune va merge la inimi, deoarece este rodul credinței, dragostei și a cunoașterii lui Dumnezeu.

Și încă ceva foarte important, pentru apostolat nu este nevoie nici de lucruri materiale. Astăzi, când vorbim de apostolat, vorbim numai despre bani. Iubiții mei, nu lucrurile materiale sunt necesare pentru reușita apostolatului. Poate îmi veți spune că sunt utopist, că sunt afară de realitate. O femeie, în primii ani ai Creștinismului, a creștinat o mare parte a Asiei Mici. Și știți cu ce? Cu o Cruce făcută din ramură de viță de vie. Nu avea nimic altceva. Dar și Apostolii au cucerit lumea cu sărăcia și neînsemnătatea lor. Ce aveau Apostolii? Aveau lucruri materiale? Aveau pensii? Aveau bani, credite, subvenții? Ce aveau Apostolii? Așadar, nu este trebuință de lucruri materiale pentru apostolat. Apostolul Pavel scrie: Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr.Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi;ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc[9].

Este semnificativ faptul că, adresându-se Domnul episcopului Filadelfiei, îi amintește și-i spune: Deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu[10]. Care este această putere mică? Mai întâi, este cu putință să se refere la numărul mic de credincioși ai Bisericii Filadelfiei, deoarece era o Biserică neînsemnată din punct de vedere al aspectului exterior, sau la puținătatea mijloacelor economice ale acestei Biserici, sau la calitățile și meritele exterioare ale episcopului – cum ar fi rezistența trupească, elocvența etc. -, sau poate la toate acestea. Ați văzut? Deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu”. Care cuvânt? Că a facut apostolat. „Eu ți-am deschis ușă (pentru propovăduire), iar tu ai lucrat, adică ai învățat, a propovăduit, ai mărturisit  și nu ai tăgăduit numele Meu”. De multe ori Domnul dă putere lumească mică, astfel încât izbânzile propovăduirii lui Hristos să nu fie considerate ca venind din lume – cum ar fi cunoștințele, retorica etc. -, ci să fie lucrarea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt”[11]. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește: „Pavel neiscusit?” Neiscusit înseamnă fără carte. În altă parte Pavel le scrie Corintenilor: „Când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept...Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii[12]. Ați auzit?

Trebuie să mai menționăm faptul că ocaziile le dă numai Dumnezeu. Căci spune: „Iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă[13] . Eu ți-am deschis-o, spune Domnul, nu ai deschis-o tu. Noi nu trebuie să facem decât să descoperim aceste ocazii și să le folosim. Și chiar dacă în lucrarea noastră misionară întâmpinăm greutăți – faptul că apar greutăți este o dovadă a autenticității lucrării -, nu trebuie să uităm că nimeni nu ne-o poate închide. Domnul a spus aceasta. Nimeni nu poate închide ușa. Întâmpinăm greutăți? Nu avem ce să facem? Dar să știm că nimeni nu va putea închide ușa, pentru că Hristos este „Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi nimeni nu va deschide[14].

Dacă credinciosul este presat de multa răutate, necredință și tăgăduire – pe care le are epoca noastră -, să nu se teamă, ci să cerceteze ce s-a întâmplat Apostolului Pavel atunci când a vizitat Corintul. Căci s-a cutremurat de stricăciunea din el, atunci la jumătatea secolului întâi ( anul 51). Un oraș cu totul desfrânat. Văzând acestea a zis întru sine: „Să plec, să plec repede de aici!”. Atunci i S-a arătat Domnul și i-a spus: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea...,căci am mult popor în cetatea aceasta[15].Și a rămas Apostolul Pavel optsprezece luni, propovăduind pe Hristos în Corint.

Și încă ceva. Proorocul Ilie se plângea că a rămas singur, deși o mulțime de popor – șase mii de bărbați – nu și-au plecat genunchii lui Baal, ci au rămas credincioși adevăratului Dumnezeu. Așadar, sufletul nostru niciodată nu trebuie să fie cuprins de deznădejde. Poate va spune cineva: „Osteneală pierdută este aceasta”. Aș avea multe experiențe personale să vă povestesc, însă mă rezum la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poate îmi vei spune: Cel care ieri a ascultat predica ta, în seara aceasta este la taverna de alături și bea vin. Ce ai isprăvit? Îți voi răspunde. Da este la tavernă și bea vin, însă nu-l bea așa cum l-a băut înainte de a auzi predica mea”.  Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că bea vin, dar îl roade și cuvântul meu. Cele pe care i le-am spus îl chinuiesc. Și ele pot să se facă pricină ca el să se întoarcă.

Cu toate acestea, iubiții mei, putem vedea rezultatul ostenelii noastre și în spațiu și în timp. V-am spus că am multe experiențe personale să vă povestesc, însă nu ne permite timpul să vi le spun. Dar nu uitați că noi am fost trimiși nu să secerăm, ci să semănăm. Nu misionarul seceră, ci Dumnezeu. Noi vom semăna, noi vom vorbi, iar Dumnezeu va face ceea ce urmează. Va secera Dumnezeu în Ziua Judecății. Aceasta este problema Lui, nu a noastră. În greutăți trebuie să primim asigurarea Domnului pe care a rostit-o Apostolului Pavel: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine”.

Așa, iubiții mei, dacă Îl iubim pe Domnul și credem din tot sufletul în El, mai întâi noi ne vom pune în mișcare să facem apostolat,, mai înainte ca El să apuce să ne spună: „Du-te acolo și spune asta și asta!”. De ce? Pentru că vom fi însuflețiți de dragostea noastră pentru Hristos. Cel ce iubește este și mărinimos. Da, este un om plin de mărime de suflet. Și astfel ne vom grăbi să vorbim despre Hristos, să-L propovăduim pretutindeni: în casa noastră, pe drum, în autobuz, la servici, în concediu, peste tot. Cu timp și fără timp.

Apostolatul nostru va fi cea mai frumoasă dovadă a dragostei noastre față de Domnul și de Biserica Lui.

Από το ορθόδοξο ιεραποστολικό περιοδικό

« ΠΟΡΕΙΑ ΑΓΑΠΗΣ»

 


[1] Apocalipsa 3, 7-8.

[2] Faptele Apostolilor 15, 36.

[3] Matei 28, 19-20.

[4] Faptele Apostolilor 1, 8.

[5] Filipeni 4, 4.

[6] Romani 12, 12.

[7] I Tesaloniceni 2, 8.

[8] Romani 13, 8.

[9] II Corinteni 6, 8-10.

[10] Apocalipsa 3, 8.

[11] II Corinteni 11, 6.

[12] I Corinteni 2, 1-4.

[13] Apocalipsa 3, 8.

[14] Apocalipsa 3, 7.

[15] Faptele Apostolilor 18, 9-10.

Total
0
Shares
Previous Post

Despre creștinii de astăzi

Next Post

Cum ucidem sufletele copiilor noștri, chiar și noi, „credincioșii”?

Related Posts