Arhim. Efrem Xiropotamitul
Acestea sunt marile minuni, acestea sunt marile izbânzi ale ucenicilor, care dobândesc libertatea și se unesc, prin rugăciune, cu Dumnezeu.
Experiența Bătrânilor, experiența atâtor veacuri de viață monahală spune: „Ai odihnit pe Starețul tău, L-ai odihnit pe Dumnezeu. Nu l-ai odihnit pe Starețul tău, nu L-ai odihnit nici pe Dumnezeu”. Starețul ia pe umerii săi toată responsabilitatea sufletelor fără plată, fără nici o obligație. Le pune la dispoziție pe toate, cheltuiește și se cheltuiește. Nimeni nu poate cunoaște viața ascunsă a unui Stareț – suspinele, lacrimile, rugăciunea, osteneala și amărăciunile cu care este adăpat. De dimineață de când se scoală și până seara, când închide ochii – dacă îi va închide – se consumă, se topește, își întinde dragostea tuturor și se răstignește în fiecare zi, un om, pentru a putea învia duhovnicește ceilalți. Nu vrea nici o recunoștință, însă are o mică pretenție, și anume să nu fie amărât. Căci atunci când starețul se mâhnește, se mâhnește și Dumnezeu.
Din Vechiul și Noul Testament cinstirea datorată părinților după trup este un lucru mare: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”[1], căci „cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât”[2]. Dacă cinstirea părinților după trup este poruncă dumnezeiască, cu cât mai mult va trebui să-i cinstim pe părinții cei duhovnicești. Aceia ne nasc trupește, în timp ce părintele duhovnicesc ne renaște și ne înviază duhovnicește. Iar această cinstire nu se oprește la Stareț, ci trece la Dumnezeu. Starețul are succesiune apostolică în monahism, este moștenitorul Apostolilor. Domnul a spus: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine”[3]. Prin urmare, tot ceea ce facem, o facem pentru Dumnezeu, iar nu pentru om. Dumnezeu l-a pus pe Stareț ca pe o icoană văzută a Sa ca să-l ascultăm, pentru că nu-l avem pe Domnul înaintea noastră, ca să facem ascultare de El.
Starețul nu dobândește nimic din străduința, nevoința și ascultarea noastră față de el, fără numai osteneală, trudă, agonie, durere și amărăciuni. Aceasta este soarta și răsplata sa. Prin urmare, interesul nostru este să bine plăcem lui Dumnezeu, prin Stareț, făcând, pe cât se poate, ascultare întru toate, deoarece acesta este câștigul nostru, aceasta este fericirea noastră veșnică. Dacă cineva izbutește în toate, este desăvârșit în toate, dar nu izbutește să dobândeasca baza, temelia ascultării, atunci toate sunt nefolositoare. Ceea ce cere Dumnezeu și va cere și la Judecata Sa este în ce măsură am făcut ascultare.
Ascultarea pricinuiește foarte multe dobânzi duhovnicești. Însă cea mai însemnată este că omul se slobozește de stăpânirea patimilor și vine în legătură directă cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că adevăratul ascultător se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu. De altfel, ce înseamnă mântuirea noastră? Este o chestiune de ascultare. Domnul a făcut ascultare de Părintele Său și nu a venit să facă voia Sa, ci voia Părintelui Său Care L-a trimis. Pentru această ascultare și smerenie, Dumnezeu I-a dat numele Iisus, de care se cutremură demonii[4].
Sfântul Varsanufie cel Mare spune o propoziție scurtă, care însă cuprinde un mare adevăr, pentru că Sfinții Părinți spun numai adevărul cu Harul lui Dumnezeu: „Monahul neascultător este fiul diavolului”. De ce? Pentru că face lucrarea diavolului. Câte pilde de monahi care și-au făcut voia lor nu am văzut și am trăit în acești puțini ani? Au făcut neascultare și în cele din urmă au eșuat și au plecat în lume. Sau, deși au rămas, sunt niște ratați și trăiesc în mizerie, târându-și zdrențele patimilor lor.
Cel care se nevoiește și lucrează cum se cuvine pe calea lui Dumnezeu, pe calea pe care l-a chemat Dumnezeu, are ajutorul lui Dumnezeu Însuși, prin Harul Său, precum și ajutorul Sfinților Îngeri și al Sfinților lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se coboară mai ales peste cei care au deosebita cinste și bunăvoință de a fi ascultători. Iar aceasta o pot adeveri și pecetlui eu însumi din experiența mea dobândită în ascultare.
Monahul ascultător este cel mai binecuvântat și mai fericit om, desigur atunci când o dorește. Este cel mai liber și mai lipsit de responsabilități om de pe pământ, cel care are cele mai mari condiții să sporească în calea duhovnicească, în virtuți, să se umple de dragoste, să-L cunoască pe Dumnezeu, să ajungă la o simțire a prezenței Lui și la o relație personală cu El. Greutatea care îl leagă, îl dărâmă și-l face pe om să nu poată spori sunt responsabilitatea, grija, dobândirea de multe lucruri și agoniseala. Condiția de bază pentru ca cineva să sporească, să urce la înălțime, este să nu aibă greutate. Iar această greutate, dacă vrea, ucenicul o leapădă deja din clipa în care se pune pe sine în ascultarea lui Dumnezeu. Pentru ce altceva trebuie să se îngrijească ascultătorul fară numai de sufletul său, de a-și lepăda patimile, de a cunoaște Harul lui Dumnezeu prin rugăciunea nerăspândită, pe cât este cu putință, de a-i îmbrățișa pe toți părinții și pe toată lumea cu rugăciunea sa, de a se nevoi împotriva acelor patimi cărora vede că trebuiește să le dea centrul de greutate al nevoinței sale, de a-și însuși lacrimile, umilința, iubirea de frați, smerita cugetare?
Sfântul Ioan Scărarul, acest mare Părinte al monahismului, care cu atâta profunzime analizează treptat virtuțile și răutățile și face o profundă anatomie în inima fiecărui om și mai ales a monahului, în singura sa carte, Scara, spune: „Chiar dacă ascultătorul recunoscător ar învia morți, chiar dacă ar dobândi lacrimi, chiar dacă s-ar izbăvi de războaie, el socotește în chip neîndoielnic că acestea le-a făcut rugăciunea părintelui său duhovnicesc. Astfel el rămâne străin de închipuirea deșartă de sine”[5]. Nimeni dintre oameni, fie el sihastru, fie puternic duhovnicește, nu poate țintui și călca în picioare trufia și mândria, fără numai ascultătorul. Și deși mândria și trufia sunt cele care intră ca o frână în viața noastră, prin ascultare ni se dă această mare posibilitate de a le călca în picioare.
Mi-a făcut o mare impresie mica pericopă din cele o Sută de Capete ale Sfântului Diadoh al Foticeii, care spune: „Se ştie că ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuţile începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naște în noi smerita cugetare. De aceea, celor ce o primesc pe ea cu bucurie, li se face intrare şi uşă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o Adam, s-a rostogolit în adâncul iadului; şi pe aceasta iubind-o Mântuitorul, în scopul mântuirii, a ascultat de Părintele Său până la cruce şi moarte. Și făcând aceasta, nu s-a aflat întru nimic mai prejos de măreţia Sa. Căci stingând vina neascultării omeneşti prin ascultarea Sa, a adus iarăşi la viaţa fericită şi veşnică pe cei ce vieţuiesc în ascultare. Prin urmare, pe aceasta trebuie să se îngrijeaseă să o aibă în primul rând cei ce pornesc lupta cu părerea de sine, adusă de diavolul. Căci mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire toate cărările virtuţilor”[6].
Părinților, mare lucru este ascultarea. Nu este un lucru mic, ci ea este temelia și acoperișul casei. O casă nu poate sta nici fără temelie, nici fără acoperiș. Nimeni nu va iubi curat și sincer pe Dumnezeu, nici pe oameni, nici pe frații săi, dacă nu va trece prin ușa ascultării. Căci cel care nu intră prin ușă în staului oilor nu este păstor, așa cum spune Domnul, ci este fur și tâlhar[7], tot astfel și cel care nu trece prin ascultare, nu se pleacă, nu se smerește, nu poate iubi. Va iubi din interes și fățarnic, va iubi pentru alte pricini, iar nu dumnezeiește, sincer și din adâncul inimii. Nu va iubi duhovnicește. Cel care va intra în această atmosferă, în spațiul iubirii duhovnicești a lui Dumnezeu, va simți și va gusta alte lucruri. Se preface cu Harul lui Dumnezeu în așa măsură, încât i se prefac și simțirea și mintea și cunoașterea, și teologhisește cu adevărat, adică spune cuvintele lui Dumnezeu, cugetă, se mișcă și simte dumnezeiește.
Dar pentru a ajunge la această stare, Părinților, trebuie să depunem contravaloarea nevoinței noastre, osteneala duhovnicească pe care au depus-o toți Sfinții Părinți. Dacă nu va fi zdrobită cugetarea noastră mândră, dacă nu vom învăța să spunem „iertați” și „să fie binecuvântat”, nu se face nimic. Și trebuie să învățăm aceasta prin lucrare, iar nu unele să spună buzele noastre și altele să fie în inimă. Pentru că față de Stareț ne putem strecura, de Dumnezeu însă cine va putea scăpa? Uneori am remarcat că unii frați spuneau unele cu buzele lor și altele aveau în inimile lor. Adică vicleneau. În alt loc să țintească, iar cu fățărnicie să-și acopere faptele sale, voind să-l înșele pe starețul său. Desigur, Dumnezeu îl luminează pe stareț și-i dăruiește o altă simțire, cu care înțelege această viclenie și înșelăciune. Dar vai celor care se poartă cu strâmbătate.
Ascultătorul, când se nevoiește corect, este înconjurat de către Dumnezeu cu un har deosebit, pe care el însuși nu-l înțelege, ci îl răspândește simțitor celorlalți. Are o frumusețe duhovnicească deosebită, pentru că este un om evlavios, chiar dacă are patimi și slăbiciuni.
De aceea, Părinților, să ne îngrijim de această mare virtute a ascultării, ca să ne acopere mila lui Dumnezeu și să putem simți Harul Său și aici în această viață vremelnică și trecătoate, dar să dobândim, cu rugăciunile Sfinților Părinți, și binecuvântatul Rai, care este adevărata, veșnica, luminoasa și fericita noastră patrie.
Extrase din Omilia înregistrată rostită către Părinții Mănăstirii.
[1] Ieșire 20, 12.
[2] Ieșire 21, 16.
[3] Luca 10, 16.
[4] Cf. Filipeni 2, 6-11.
[5] Cuvântul IV, cap. 48.
[6] Cuvânt Ascetic, cap.41.
[7] Cf. Ioan 10, 1.
