O însemnătate cu totul deosebită dădea ascultării duhovniceşti lăuntrice faţă de egumen şi de duhovnic, socotind-o o Taină a Bisericii şi un dar al harului. Ducându-se către duhovnic, el se ruga Domnului ca, prin slujitorul Său, să îl miluiască, să-i descopere voia Sa şi calea către mântuire; şi ştiind că primul gând ce se naşte în suflet după rugăciune este îndrumarea cea de sus, el primea primul cuvânt al duhovnicului, primul semn, şi nu ducea convorbirea mai departe. În aceasta şi constă înţelepciunea şi taina adevăratei ascultări, al cărei ţel este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a omului. O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-şi însuşi predania vie.
În zadar gândesc unii că duhovnicul este ”tot aşa, un om nedesăvârşit”, că ”trebuie să-i explici totul în amănunt, altfel nu va înţelege”, că el ”poate uşor să greşească” şi deci trebuie să-l ”îndreptezi”. Cel ce se împotriveşte şi îşi îndreptează duhovnicul se pune deasupra acestuia, şi de-acum nici nu mai este ucenic. Da, nimenea nu este desăvârşit, şi nu este om care ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, Care învăţa ”ca unul ce avea stăpânire”, căci tema învăţăturii ”nu este de la om”, şi ”nu este după om” (Gal. 1: 11-12), ci nepreţuita comoară a darurilor Duhului Sfânt în ”vase de lut” se păstrează; nu numai nepreţuită, dar, prin caracterul său, şi de nedescoperit; şi numai cel ce urmează calea nemincinoasei şi deplinei ascultări pătrunde în această tainiţă.
Cel ce se spovedeşte cu bună înţelegere se poartă faţă de duhovnic astfel: îşi spune gândul nu în multe cuvinte, sau îşi descrie esenţialul stării, iar apoi lasă duhovnicului libertate. Acesta, rugându-se din prima clipă a convorbirii, aşteaptă îndrumare de la Dumnezeu, iar dacă simte în sufletul său vreo ”încunoştinţare”, îşi dă răspunsul, după care convorbirea urmează a se opri, căci dacă ”primul cuvânt” al duhovnicului este scăpat, se slăbeşte şi lucrarea Tainei, iar spovedania se poate preface într-un simplu dialog omenesc.
Credinţa în puterea Tainei, credinţa că Domnul iubeşte omul, şi că niciodată nu-l va părăsi pe cel ce s-a lepădat de propria voie şi judecată pentru Numele Lui şi sfântă voia Lui, face pe ucenic neclătinat şi nepătimaş. Odată ce a primit de la duhovnicul său poruncă, sau doar o simplă îndrumare, ucenicul, în avântul său de a o împlini, dispreţuieşte şi însăşi moartea; iar eu cred că aceasta este pentru ca el ”a trecut de la moarte la viaţă”.
Extras din Cuviosul Siluan Athonitul – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea.
