Aşa zice Domnul: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.” (Ieremia 17:5)
Când omul se înstrăinează în inima lui de Dumnezeu, el atunci începe de obicei să se încreadă în oameni şi în sine însuşi, căci în cine altcineva să se încreadă din moment ce şi-a tăiat funia micii lui bărcuţe de corabia lui Dumnezeu care până atunci îl ducea?
Din moment ce s-a tăiat de la corabia lui Dumnezeu, nu-i mai rămâne nimic de făcut decât să se încreadă în tăria propriei lui ambarcaţiuni sau în bărcile vecinilor. Slabă nădejde, dar singura care se pare că i-a mai rămas!
Dar, o cerule şi pământule, de ce şi-a tăiat omul bărcuţa lui de la Corabia lui Dumnezeu?! De ce oare se taie omul mereu de la singura şi marea lui nădejde ? Oare ce cugete l-au îndemnat pe om atunci când a hotărât el că este mai bine să navigheze singur pe valurile sălbatice ale mării decât să rămână în siguranţa Corăbiei lui Dumnezeu, aproape de Marginea Veşmântului Lui? Oare cu cine s-a unit el, cu cine a făcut legământ când s-a rupt de Dumnezeu şi a rupt legământul lui cu El? Oare cu cineva mai puternic decât Dumnezeu? O nebunie a nebuniilor şi rătăcire a rătăcirilor!
Blestemat fie omul care se încrede în om. Dumnezeu a zis acestea o dată, iar oamenii le-au repetat pe acestea de mii şi zeci de mii de ori. Fiind dezamăgiţi de încrederea lor în oameni, ei au blestemat de zeci de mii de ori pe toţi cei care s-au încrezut în oameni. Dumnezeu a zis doar ceea ce oamenii înşişi au încercat pe pielea lor de-a lungul veacurilor şi ceea ce au mărturisit apoi neîncetat prin propria lor experienţă: cu adevărat, blestemat este omul care se încrede în om!
Fraţilor, de aceea să nu ne mai încredem decât în Dumnezeu, Care are corabie tare în furtună şi Care nu ne lasă niciodată la greu. Să ne încredem numai şi numai în El, căci orice alt fel de încredere nu este decât înşelare drăcească.
În Tine ne încredem noi, Doamne, în Tine, Cetatea noastră de apărare şi Scăparea noastră. Leagă-ne pre noi de Tine şi nu ne lăsa să ne rupem de Tine niciodată, chiar dacă noi, în nebunia noastră, am încerca să o facem. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
