VIAȚA SFÂNTULUI SAVA VATOPEDINUL – Invidia diavolească – Cei doi arabi

Invidia diavolească

Trei ani întregi se împliniseră de când nevoitorul cutreiera acele pustiuri cu totul lipsite de apă. Vitejeşti erau răbdarea lui în vremea iernii şi a arşiţei verii, trăi­rea ca un fără de trup, pos­tirea covârşitoare, întrecerea lui mai presus de cuvânt cu pu­terile netrupeşti, dobân­direa strălucirilor dumnezeieşti ase­­me­nea cu ale acelora. Sau, mai bine spus, şi pe acelea le uimea, ca unul care, aflându‑se în trup, cugeta ca un netrupesc cele mai presus de trup.

Înfricoşător făcându‑se fiarelor şi demonilor, a venit iarăşi în părţile dinspre Iordan. Aici locul este mai blând şi mai plăcut pentru oameni şi pentru animale, deoarece se pot hrăni cu verdeţuri şi îşi pot astâmpăra setea cu apă.

Dar ispititorul, netrupesc din fire, nu înceta să‑l ispitească. Deşi de multe ori îl ispitise, căci nici o osteneală nu‑l putea opri de la aceasta, mereu rămânea fără nici o izbândă, aşa cum s‑a arătat, ca să‑şi dea seama că meşteşugeşte război împotriva lui însuşi. Dar cu toate păţaniile lui, invidia nu‑l lăsa să se liniştească. A încetat să‑l mai lupte el însuşi – astfel de luptă o foloseşte de obicei împotriva celor care s‑au înstră­inat pentru totdeauna de oameni – şi a pornit cu o mai mare mânie războiul indirect prin oameni. Şi asta pentru că l‑a văzut că se apropiase puţin de oameni. Viclenia lui năştea bănuieli. Se gândea că, venind Sava în lume, avea să devină lumină pentru cei ce şedeau întru întuneric[1], povăţuitor celor rătăciţi, adevărată mântuire pentru sufletele care Îl caută cu râvnă pe Domnul[2].

Şi într‑adevăr, aşa s‑a şi petrecut. Stăpânul Hristos, Dătătorul bunătăţilor, ne‑a dovedit aceasta mai târziu prin faptă, dăruindu‑i lui Sava darurile Sale, iar pe diavolul cel apostat izgonindu‑l pentru sfătuirea cea rea şi pentru invidia ce o are împotriva noastră. Cu adevărat, arama se strică foarte mult din pricina ruginii ei. Dar să vedem acum războiul pe care l‑a pornit acela cu toate puterile lui.

Cei doi arabi

În vreme ce Sava umbla prin pustie având acea înfăţişare neobişnuită, ispititorul a ridicat împotriva lui doi arabi. Când l‑au întâlnit, au aruncat asupra lui o vină cu totul ciudată şi neghioabă, cum că ar fi păzitorul unei oarecare comori pe care creştinii o îngropaseră undeva pe acolo cu mulţi ani înainte. Li s‑a născut această bănuială deoarece creştinii fuseseră odi­nioară stăpâni ai acelui loc. I‑au cerut să le arate neîntârziat locul unde se afla ascunsă comoara.

O astfel de învinuire era, fără îndoială, o uneltire a viclea­nului care voia să‑i dea război. Însă Sava, ca de obicei, nu a vorbit deloc. Atunci arabii, fără să stea mult pe gânduri, l‑au snopit în bătaie pricinuindu‑i răni multe şi grele. Satana aprinsese în ei o mânie barbară, mult mai arzătoare decât acel cuptor haldeean[3].

Apoi acei barbari, crezând că murise, l‑au luat şi l‑au aruncat într‑o groapă din apropiere. Dar temându‑se ca nu cumva el să‑şi revină – căci mai avea puţină suflare de viaţă în el – şi să meargă apoi la mai‑marele neamului lor ca să‑i pârască (pentru că dintru început stăpânitorii neamului aceluia aveau legături prieteneşti cu neamul romeilor – creştinilor – pentru mai multe pricini) şi să cadă astfel în mare primejdie, uneltele vicleanului, cuprinse de multă frică, au vrut să tămă­duiască răul cu rău în cel mai neruşinat şi mai nebunesc chip. Şi astfel, fără vreo pricină întemeiată, au hotărât să‑l ucidă pe cel nevinovat, ca să se slobozească pentru totdeauna de frica ce‑i cuprinsese.

Fără îndoială că ar fi dus la bun sfârşit hotărârea lor neru­şinată, dacă nu i‑ar fi împiedicat îndată Dumnezeu Care, cu iubire de oameni, Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Unul din­tre călăi a ridicat sabia ca să‑i taie capul lui Sava care trăgea să moară. Dar cât de minunată este dreptatea dumnezeiască! În­dată mâna lui s‑a uscat şi a înţepenit rămânând întinsă în aer împreună cu sabia, pedepsită pe măsura nesăbuitei ei îndrăzneli.

Acest fapt l‑a cutremurat pe al doilea arab şi l‑a făcut să o ia la fugă, nădăjduind să scape de pedeapsă. Însă cel pedepsit îndată s‑a înţelepţit şi a arătat mare căinţă. Se tânguia pentru neaşteptata lui nenorocire, vărsând lacrimi fierbinţi. Dar ce a făcut acel suflet iubitor de oameni, cu adevărat următor al lui Hristos şi milostiv? Când şi‑a dat seama ce i s‑a întâmplat călă­ului, i s‑a făcut milă de el pentru nenorocirea ce se abătuse asupra lui. Şi‑a întors, aşadar, privirea spre Cer, şi‑a ridicat puţin mâinile spre Dumnezeu – nu le‑a putut întinde mult din pricina rănilor – şi îndată mâna cea înţepenită a deve­nit sănătoasă ca şi mai înainte. Cel care mai înainte fusese fără nici o nădejde, acum s‑a vindecat mai repede decât se aştepta. Apoi a plecat.

Atunci s‑a arătat iarăşi înaintea celui ce zăcea acel dulce ajutător, Îngerul cel strălucitor al lui Dumnezeu. L‑a apucat cu bucurie pe Sava de mână, l‑a ridicat şi l‑a umplut din nou de har, ca şi mai înainte. Pentru încă o dată i‑a dăruit sănă­tatea trupului, veselia sufletului, luminarea şi însufleţirea amândurora către cele cereşti.

[1] Isaia 9, 2; Luca 1, 79.

[2] „Acesta este neamul celor ce‑L caută pe Domnul” (Psalmul 23, 6).

[3] Daniil 3, 21‑28.

Fragmente din cartea Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos – Editura Evanghelismos

Total
51
Shares
Previous Post

Adormirea spirituala a lumii si manipularea media

Next Post

Plângerea lui Hristos

Related Posts