Despre “cazul” mamei din Constanţa

redare prin sinteză vocală

Preot Sorin Croitoru

Mulți își dau cu părerea în ultimele zile în legătură cu păruiala zdravănă pe care o mamă a administrat-o în plină stradă și în plină zi fetiței ei de opt ani, fiind filmată cu telefonul și denunțată ulterior. Poate vă interesează și părerile mele pe această temă.

În calitate de cetățean al unui stat european, pot să atrag atenția mamelor: lucrurile acestea nu se fac în locuri publice, unde există mereu câte un telefon gata să filmeze! Vremurile s-au făcut într-adevăr grele pentru părinți. Politica Bruxellesului tinde să considere copiii ca fiind bunuri publice, proprietate a statului. În țările scandinave statul îți confiscă pruncii pentru un semn al crucii făcută în sala de clasă în fața colegilor de școală. Ce să mai zici de o palmă sau de o tragere de păr?.. Acum câțiva ani în Germania au luat fetița unei mame românce pentru motivul că fetița era afecționată de mamă în mod.. bolnăvicios! Așadar vedem că legislația europeană nu este croită spre binele copiilor, ci ea slujește ideologia neo-marxistă care impune noțiunea de “stat” ca pe o entitate atotputernică ce are drept de viață și de moartea asupra cetățenilor. De altfel mulți copii luați cu forța din sânul familiei ajung în scurt timp să se sinucidă, așa cum reiese din unele anchete făcute în aceleași țări scandinave.

Ca preot ortodox cunoscător al Sfintei Scripturi voi evoca un verset de la Pildele lui Solomon: “Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele 13;24). Deci pe de o parte corecțiile corporale sunt necesare, pe de altă parte acestea trebuie administrate “la vreme“. Nu nenorocești copilul în bătaie, ci folosești “toiagul” doar pentru a-i induce frica de a depăși anumite limite în comportament. Copilul trebuie să se teamă de ceva, trebuie să gândească: “Dacă greșesc, o încasez”. Dar în vremurile noastre atât de delicate și de “democrate”, teama de pedeapse corporale poate fi înlocuită cu mare succes de teama de a pierde anumite privilegii. Dacă mă superi, o lună întreagă nu mai pui mâna pe telefon și pe telecomandă! Dacă mă superi, un an întreg nu-ți mai cumpăr nimic din ceea ce îmi ceri! Dacă nu mă asculți, nu mai pupi ieșiri cu prietenii și vacanțe la mare. Etc, șamd. Sunt lucruri de care copiii din zilele noastre se tem mai mult decât de o simplă păruială. Iar atunci când copilul calcă pe bec, trebuie OBLIGATORIU pusă în practică amenințarea părinților. Veți vedea că a doua oară copilul nu vă va mai lua în râs. Când va vedea el că luni întregi nu va avea în portofel un bănuț pentru o prăjitură, când va vedea că poartă doi ani o pereche de adidași, când va vedea că nu are nici telefon mobil, nici acces la televizor sau computer, când va fi controlat la sânge pentru temele pe a doua zi, oho, cum se va mai smeri..

Din punct de vedere al unui tătic de fetiță pot să afirm că atunci când copilului nu i se impun niște limite, iese rău de tot. Copilul trebuie smerit, trebuie obișnuit de mic cu ascultarea. Altfel va deveni din ce în ce mai rebel și mai impertinent. În procesul de pedagogie, de creștere a copilului, trebuie aplicat un principiu enunțat mie în urmă cu șaptesprezece ani de “domnul Fane”, un român deștept din Constanța: “Părinte, oamenii trebuie să înțeleagă că până la o anumită vârstă a copilului tău degeaba o faci pe prietenul cu el, iar după împlinirea acelei vârste, degeaba mai încerci să o faci pe stăpânul cu el!” Așadar cât copilul este mic “o faci pe stăpânul”, adică îl ții din scurt și îi impui restricții, iar odată cu intrarea în adolescență începi să ai o relație de prietenie cu copilul tău. Cam aceasta este regula. Dacă nu te-ai impus în fața copilului cât a fost mic, nu încerca să faci lucrul acesta cu el când a devenit adolescent. La adolescență te apropii de sufletul copilului, devii prietenul lui, îi arăți că îl susții și că îl înțelegi.

În privința acestei mame de la Constanța, eu nu aș fi procedat ca ea, mai ales că eram în public. Eu i-aș fi spus scurt: “M-ai numit “handicapat”?! Bine, ajungem acasă și îți promit eu că vei implora handicapatul în genunchi ca să te ierte.” Fără nervi, fără țipat. Iar începând din seara aceea copilul meu ar fi fost cel mai amărât copil din cartier: i-aș fi tăiat toate subvențiile, totul pe zero, cu excepția hranei și a îmbrăcămintei celei mai economice cumpărate de la cel mai ieftin discount! Și fetița mea ar fi vărsat râuri de lacrimi, implorându-mi iertarea, iar în anul următor ar fi devenit cea mai simțită fetiță din cartier.

Nu se poate așa, adică porți pruncul în pântece nouă luni, te faci în bucățele la nașterea lui, te consumi și te dăruiești lui cu toată ființa, te lași și te anulezi pe tine pentru el, apoi trântorul acesta îți strigă pe stradă “handicapato”! Nu, fetiță, dacă erai pe mâna mea te făceam eu să te pocăiești, stai fără grijă.. Mămica asta slabă de nervi a izbucnit într-o criză păguboasă. Socrate i-a zis odată unui copil: “Ai noroc că sunt nervos”. Pentru că el nu făcea și nu spunea nimic la nervi. Iar noi nervii ăștia ni-i exteriorizăm în public..

Să ne rugăm și pentru mămica de la Constanța, și pentru fetița ei, că zile grele le așteaptă și pe una și pe cealaltă. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, izbăvește-le pe dânsele din această grozavă ispită, amin.