Despre cinstirea celor adormiţi

În Biserica Ortodoxă ­Română, 2021 este Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul, ceea ce ne oferă un bun prilej ca acum, la început de an, să vorbim despre ­importanţa cinstirii celor adormiţi pentru noi, creştinii ortodocşi. Biserica noastră ne învaţă că moartea este doar despărţirea temporară a sufletului de trup până la A doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos la ­Parusie. Atunci vom învia cu trupul, care se va uni cu sufletul şi ne vom înfăţişa la Înfricoşătoarea ­judecată în urma căreia, dacă am fost buni, vom vieţui veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu, vom ajunge în iad pentru eternitate. Toate rânduielile noastre ortodoxe legate de pomenirea celor adormiţi au ca scop numărarea acestora în ceata drepţilor care vor trăi veşnic în rai.

Toată viaţa noastră, de la Botez până la trecerea la Domnul, este un timp în care trebuie să ne străduim prin credinţă şi fapte bune să ne mântuim şi să dobândim viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Existența noastră pământească este un urcuş spre mântuire, care se realizează prin Sfintele Taine şi mai ales prin Taina Pocăinţei şi apoi a Sfintei Euharistii prin care primim ­Trupul şi Sângele Domnului, pregustând astfel din bucuria Împărăţiei cerurilor promisă ­nouă de Mântuitorul Iisus Hristos.

Viața noastră începe cu o moarte, cu Botezul și se sfârșește cu o alta, spre viață veșnică

Creştinul român din moşi-stră­moşi ştie că este foarte important modul cum se pregăteşte pentru trecerea din lumea aceasta. Astfel, de la bătrânii noştri am moştenit credinţa ortodoxă din care învăţăm că este esențial să ne pregătim sufleteşte şi trupeşte pentru mutarea la viaţa veşnică. Aşa că românul ortodox se îngri­jește pentru trupul său de mormânt, iar sufletul îl pregăteşte prin Sfintele Taine, adică prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Creştinul care a primit Sfintele Taine acceptă cu pace mutarea sa la viaţa veşnică. În clipele trecerii credinciosului din această viaţă, el primeşte de la cei care îi sunt alături o lumânare aprinsă ce reprezintă lumina Învierii lui Hristos, Care a risipit întunericul morţii şi ne-a adus mântuirea şi a deschis porţile raiului zăvorâte de păcatul protopărinţilor Adam şi Eva prin care moartea a intrat în neamul omenesc. Prin acest gest arătăm că viaţa noastră pământească a început cu Hristos, lumânarea de la Botez, care primeşte lumină după întreita noastră afundare în apa sfinţită, fiind simbolul acestei luminări, şi se încheie tot cu El prin lumina faptelor noastre bune ce ne duc în rai lângă Mântuitor.

Biserica noastră, din grija ei pentru credincioşi, a rânduit rugăciuni şi slujbe după trecerea din viaţa pământească. Acest lucru se întâmplă deoarece sufletul este nemuritor şi până la Parusie ne rugăm pentru cei adormiţi, ca Dumnezeu să-i socotească la Judecata Universală în rândul celor drepţi în Împărăţia Sa cea veşnică. Ştim din învăţătura Bisericii că atunci vom învia, pentru că, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 20-22). Şi tot el ne spune că „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26). Din aceste cuvinte ale apostolului înţelegem că toţi vom învia, iar la Parusie moartea va fi nimicită. Dacă vom învia înseamnă că nu vorbim decât de moarte temporară, nu veşnică. De aceea, pe cei trecuţi din lumea aceasta Biserica nu îi numeşte morţi, ci adormiţi, care aşteaptă A doua venire a Domnului, când vor învia cu trupul. Biserica se îngrijeşte prin slujitorii ei de sufletele celor adormiţi prin pomenirile şi rugăciunile pe care le fac pentru sălăşluirea lor cu drepţii în Împărăţia cerurilor.

Simbolismul rânduielilor pentru cei adormiți 

Atunci când un creştin a adormit în Domnul, urmează înmormântarea lui, la trei zile după moarte, prin care ne arătăm grija faţă de trupul său. În ceea ce priveşte sufletul celui răposat, încep slujbele de pomenire, care sunt mai dese în primele 40 de zile şi apoi la anumite soroace în cursul anului bisericesc. Slujbe pentru cel adormit se fac la 3, 9 şi 40 de zile după adormire, la 3, 6, 9 luni şi un an după moarte şi apoi în fiecare an. O pomenire specială este cea de la șapte ani de la trecerea la Domnul. Părintele profesor Ene Branişte ne explică sensul teologic al acestor soroace de pomenire: „Se face pomenirea mortului la trei zile după moarte, în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim și în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, Care S-a făcut începătură și arvună a învierii celor ador­miți. La nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cele nouă cete ale sfinților și în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri. La 40 de zile în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul nostru la cer. La trei, șase și nouă luni, în cinstea și slava Sfintei Treimi. La un an, după pilda creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor și a sfinților ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo, după cuvântul lui ­Solomon că «mai bună este ziua morții decât a nașterii» (Ecclesiast 7, 1). Termenul de șapte ani când se face ultima pomenire anuală a mortului e număr sfânt, amintind de cele șapte zile ale creației”.

În afară de aceste pomeniri, Biserica face pe parcursul anului mai multe pomeniri generale ale celor adormiţi. Prima dintre ele este Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne. A doua este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Cea de a treia este Sâmbăta Moşilor de toamnă, la începutul lunii noiembrie. În afară de aceste pomeniri generale mai sunt şi sâmbetele din Postul Mare, când creştinii vin la biserică pentru pomenirea celor adormiţi. În Biserica Ortodoxă sâmbăta este prin excelenţă ziua de pomenire a celor adormiţi, deoarece această zi din săptămână este o imitare a Sâmbetei celei Mari, când Hristos S-a odihnit cu trupul în mormânt, după cum sintetizează teologhisind imnograful: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”. Din acest motiv, spun Sfinții Părinți, a fost rânduită sâmbăta ca zi în care să fie pomeniţi cei adormiți, pentru că în ea Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți prin Învierea Sa, pe ­care o cinstim în fiecare Duminică, ziua Învierii lui Hristos.

Noi, cei vii, suntem datori să ne rugăm pentru cei adormiţi, aceasta fiind o faptă bună din partea noastră pentru ei şi să facem milostenie pentru sufletele lor. Rugăciunea specifică pentru cei adormiţi în Biserica noastră este slujba Parastasului. Pentru această slujbă creştinul aduce o colivă, colac sau prescură, vin şi lumânări. Rugăciunea noastră pentru cei adormiți este de mare folos pentru cei trecuţi din lumea aceasta, deoarece noi suntem cei care îi putem ajuta să se mântuiască de păcate după trecerea lor din această lume efemeră.

De aceea este o datorie a noastră să-i pomenim şi astfel să mărturisim comuniunea noastră cu ei în Hristos, Domnul Vieţii.

Pr. Ciprian Florin Apetrei

Sursa: http://ziarullumina.ro