Despre cunoaşterea voii dumnezeieşti

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciu­nea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:

– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?

Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:

– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel:

„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate»[1]. Cuvi­o­sul Nil Calabrezul s‑a rugat să i se dea «să înţelea­gă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[2]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?»[3]. Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult»[4]. Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, pre­cum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotă­­­râre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumneze­ieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui. De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem»[5], atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunos­cuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem»[6]. Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti»[7]? Orice străda­nie făcută în scopul ascultării de voia dumne­zeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos»[8], deoarece «nu suntem ai noştri»[9], cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunos­cută cu acrivie voia lui Dumnezeu pen­tru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desă­vârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi‑o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă sme­renie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voas­tră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumne­zeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprin­dere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lă­mu­rit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumne­zeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfa­tul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaş­te­re în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul‑poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calita­tea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi asea­mănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S‑a făcut ascultător până la… cruce»[10]. Şi precum I S‑a dat lui Iisus toată stăpâ­nirea[11] şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre depli­na ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cu­noască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se desco­peră în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slă­bi­ciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după aceas­tă vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recu­noştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care‑l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credin­ţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împre­ună, ci ucenicul se împo­triveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce‑L as­cul­tă, după credinţa sa»[12]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumne­zeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtu­tea caracterului ei supra­firesc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bună­voinţă dumne­zeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experi­enţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într‑adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acope­ră­mântul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificulta­tea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de ten­dinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să‑i descopere voia Sa într‑o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patru­zeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m‑am cutremurat, minunându‑mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumne­zeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s‑o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă”[13], totuşi aceasta presupune răbdare, încer­cări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingă­şie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugă­ciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumne­zeiască.

[1] II Timotei 2, 7.

[2] Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.

[3] Romani 11, 34.

[4] Psalmul 35, 6.

[5] Romani 14, 8.

[6] Cf. Faptele Apostolilor 17, 28.

[7] Matei 26, 39.

[8] II Corinteni 10, 5.

[9] I Corinteni 6, 19.

[10] Filipeni 2, 8.

[11] Matei 28, 18.

[12] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

[13] Matei 7, 7.

Extras din Stareţul Iosif Isihastul : nevoinţe, experienţe, învăţături – monahul Iosif Vatopedinul, Editura Evanghelismos, 2009.