Mărturia lui Maro Sideri
Privesc și iarăși privesc Icoana Starețului Porfirie, a Sfântului Porfirie, așa cum aud că-i spun credincioșii din jurul meu. Privesc pictura cu chipul său înconjurat de aureolă și mă simt prost. Dumnezeul meu, cât de proastă sunt! Așadar, era Sfânt acel stareț care mă primea fără să vorbească atunci când intram în chiliuța sa speriată? Era Sfânt acel bătrânel dulce și răbdător, care-mi respecta întotdeauna refuzul meu de a asculta sfaturi de tipul celor catehetice și nu mi-a dat niciodată un astfel de sfat? Da, era Sfânt. Și eu acum mă simt prost pentru că dintotdeauna am știut că este Sfânt, cu toate că mă temeam de el.
Când l-am cunoscut eram un copil cu toate problemele pe care le are un copil atunci când intră într-o adolescență sălbatică și neagră. Eram un copil crescut cu principii creștinești, dar pe care voia să le dărâme, pentru că nu-i plăceau, nu-l satisfăceau, îl constrângeau. Un astfel de copil eram atunci când l-am cunoscut pe Stareț. De aceea mă simțeam constrânsă atunci când trebuia să-mi urmez familia care dorea cu ardoare să-l cerceteze. Acele amiezi de Duminică, când trebuia să-mi scot blugii și să-mi pun fusta și să merg să-i sărut mâna, mă înfuriau. Îmi aduc aminte de acea furie care exploda înlăuntrul meu pe tăcute, fiindcă nu îndrăzneam să spun că nu vreau să-l văd. Nu îndrăzneam, deoarece înlăuntrul meu știam că este Sfânt – cum să refuz binecuvântarea unui astfel de om? Pe de altă parte mă temeam de el că era Sfânt. La început mă temeam, pentru că simțeam că-mi știa gândurile și faptele mele, și tremuram să nu le descopere mamei. Iar când am înțeles că nu-i descoperise nimic, tot mă temeam, căci credeam că mă judeca pentru toate cele pe care le făcusem, le spusesem, pentru ceea ce eram, pentru că nu mă împrietenisem cu el. Și de ce aș fi făcut-o? Deja se împrietenise cu sora mea, cu mama și cu tata. Cu ei vorbea, le ura „Bun venit!”, le dădea să sărute crucea pe care o ținea în mână. Cu mine nu făcea așa… nu-mi întindea mâna să i-o sărut. Mă apropiam singură, cuprinsă de frică, silindu-mă să fac aceasta, după care întotdeauna plecam cu teama că nu m-a primit. Și aceasta până într-o Sâmbătă la amiază, când mama mi-a cerut poruncitor să mă pregătesc pentru a merge la Stareț. Am vrut să-i spun că nu vreau, însă nu am îndrăznit. Dar am strigat că vreau să merg în pantaloni. Mama era de neînduplecat și astfel am intrat mânioasă în camera mea. Și în siguranța singurătății în care mă aflam, l-am ocărât. L-am ocărât atât de urât, încât și acum, după atâția ani, mi-e rușine de cuvintele pe care le-am spus singură în camera mea. Apoi am ieșit îmbrăcată cu fusta, am intrat în mașină tăcută, întotdeauna cu aceeași furie înlăuntrul meu.
Când am ajuns la chiliuța sa, am intrat cu toții înăuntru. Eu aveam de gând să-i sărut mâna și să fug repede afară. Dar în acea după-amiază a fost pentru prima dată când m-a chemat pe nume, spunându-mi: „Vino, Maro!” și mi-a întins mâna. Dumnezeul meu, cât de mult mi-a plăcut atunci când am auzit glasul său chemându-mă așa cum mă chemau prietenii mei! Câtă ușurare am simțit, primindu-mă astfel! Dar ca să mă primească astfel pentru prima dată, după ce explodasem împotriva lui în camera mea, credeam cu siguranță că nu este Sfânt. Nu știa ce spusesem…
Și în momentul când am răsuflat ușurată, îl aud cum îmi spune cu afecțiune, cu multă afecțiune:
– Maro, ai putea să ieși puțin afară, ca să vorbesc cu mama ta?
Mai bine ar fi fost să se fi deschis pământul și să mă fi înghițit în acea clipă, decât să-mi spună aceste cuvinte. Eram sigură că, Sfânt cum este, nu numai că auzise cele pe care le șoptisem, dar le va și spune pe toate mamei. Am ieșit cu inima bătând ca o nebună și, câtă vreme am așteptat afară, mi-am pregătit în mine apărarea. Mă încărcasem și eram gata de luptă. Cu toate acestea nicio luptă nu a avut loc. Nu știu ce i-a spus, însă știu că atunci când mama a ieșit din chiliuța sa, mi-a cerut iertare fără să-mi explice pentru ce. Mai știu că de atunci nu mi-a mai impus niciodată să merg împreună cu ei la Stareț. Mergeam singură, de rușine, deoarece nu suportam gândul că nu voiam să merg, mai ales că invidiam legătura pe care o avea sora mea cu el, deși nu mă simpatiza. Voiam să-l iubesc, chiar dacă nu-l iubeam. Voiam să simt binecuvântarea sa, chiar dacă nu o simțeam. Voiam să mă numere între prietenii lui, chiar dacă nu simțeam că era prietenul meu. Trebuia să ies din întunericul adolescenței mele pentru ca să-mi dau seama, cu rușine, că el mă acceptase așa cum eram. Am înțeles că atunci când nu-mi întindea mâna s-o sărut, o făcea nu în semn de dezaprobare, ci în semn de acceptare. În relația dintre noi, el era cel sincer, iar eu cea mincinoasă. Eu mă apropiam, deși nu voiam, însă el nu întindea mâna, deoarece îmi respecta teama și împotrivirea mea. Eu eram cea care o constrângea pe Maro, pe când acela o accepta și făcea ceea ce Maro își dorea… Chiar și mânia mea el o interpreta ca rugăciune. Nu mi-a făcut nici măcar o aluzie despre Hristos, nu mi-a dat niciun sfat, nu mi-a vorbit despre minuni, astfel încât să mă convingă. Și cu toate acestea sunt încredințată că această tăcere a fost cea mai evidentă dovadă că mă numărase între prietenii lui, așa cum eram. Poate de aceea a fost singurul care nu s-a împotrivit când am intrat la Teologie. Toți ceilalți, prieteni, rude, s-au tulburat. Maro la Teologie!? Nici eu însămi nu știam de ce am pus Teologia ca primă opțiune. El însă nu a spus nimic. Nici nu m-a felicitat, nici nu m-a lăudat. A păstrat aceeași atitudine față de mine, fermă și plină de tăcere, pe care o dorea sufletul meu. Uneori mă gândesc că văzând sălbăticia din lăuntrul meu, m-a încredințat direct lui Dumnezeu, iar aceasta este pentru mine cea mai mare dovadă că mă simțea ca pe unul dintre prietenii lui.
Această legătură bolnăvicioasă am avut-o cu Starețul până la sfârșit. Eu nu m-am înmuiat niciodată, iar acela primea totdeauna furia mea ca pe o dovadă de dragoste. L-am jignit încă odată pe Stareț din nou, tot pe la spate, cu o obrăznicie cumplită. Era într-o Sâmbătă, eram deja studentă și mă aflam în perioada de examene. Luni trebuia să dau un examen, iar Sâmbătă seara la ora 9 am aflat că citisem altceva. Am intrat în panică, iar când mama, încercând să mă liniștească, mi-a spus: „De ce te stresezi, de vreme ce îl ai pe Gheronda?”, eu am izbucnit ca un vulcan, spunând: „Ia mai lasă-mă în pace cu Starețul tău! Ce poate să-mi facă Starețul?”. În acea clipă a sunat telefonul, iar când am auzit-o pe mama spunând: „Da, Gheronda, Maro este aici, lângă mine!”, aș fi vrut să se deschidă pardoseala și să mă ascund sub ea. Ca o pisică plouată am luat telefonul și glasul meu, care cu atâta putere l-a contestat, acum devenise o șușoteală. Nedumerirea lui nu o voi putea uita niciodată:
– Oare, cine din amândouă m-ați chemat cu adevărat?, m-a întrebat, ca și cum ar fi vrut să mă asigure că el, ca Sfânt, nu a auzit cuvintele gurii, ci ale sufletului. Vei putea veni mâine să citești aici?, m-a întrebat cu o noblețe pe care nu o mai întâlnisem.
Am spus da, cuprinsă fiind de rușine. Apoi a închis telefonul fără să mai spună altceva. A doua zi dimineața, la ora 7, eram la Malakasa împreună cu părinții mei. Starețul dăduse poruncă să deschidă un birou și să aștept acolo, deși era Liturghie în Biserică. El mă primea așa cum eram… După ora 10, când m-a primit în chiliuța sa, din nou nu mi-a spus multe cuvinte:
– Ah, dacă ai crede puțin, ai scrie de 10, mi-a spus încet și a deschis cartea de patru ori. Dar nu-i nimic, și 5 e bun.
Din cele patru subiecte am citit două. Pe celelalte l-am considerat fără sens și lipsite de importanță. Mi-au căzut toate cele patru subiecte și am luat 5. A fost bine. Mi-a prins bine. De altfel, totdeauna cu Starețul 5 luam. Mai mult nu suport, nici nu merit și știu bine asta. Îmi ajunge acest 5… Mă face să simt că-l am lângă mine și asta îmi ajunge. Cât despre faptul că este Sfânt? O știu, însă nu o suportă mintea mea… Starețul a fost Sfânt totdeauna, căci numai un Sfânt va putea suporta una ca mine. Pentru mine este Sfânt, însă rămâne Stareț, Starețul meu, acela care a folosit necredința, egoismul și neîncrederea mea ca mijloace pentru a comunica cu mine. Este Starețul care niciodată nu m-a certat, niciodată nu m-a lingușit, niciodată nu m-a părăsit, ci-mi spunea numai cuvintele cele absolut necesare. Este Starețul care nu-mi răspundea atunci când mă adresam lui cu un respect fățarnic și care îmi ura „Bun venit!” întotdeauna când vorbeam simplu ca Maro…
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
