Despre Duhul Sfânt (VI)

245. Dar Dumnezeu nu știe din veci pe cei ce se vor mântui și pe cei ce se vor pierde? Dacă-i așa, cei pe care-i știe că se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, și cei pe care-i știe că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu îi știe, desigur, din veci pe unii că se vor mântui și pe alții că se vor pierde. Și fiindcă știința Lui e neînșelătoare, cei pe care-i știe că se vor mântui, se vor mântui negreșit; iar cei pe care-i știe că se vor pierde, se vor pierde cu siguranță. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiti de Dumnezeu la mântuire, iar alții la pierzare.

Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că așa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi vor primi harul și vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alții spre pierzare, nu de buna plăcere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, așa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-știința Lui despre hotărârea liberă a oamenilor:”Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, și nu libertatea omului, și dacă de-abia după ce bate harul la ușa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrâurește libertatea să-l primească? Și aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertății?

Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la ușa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertății să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertății, care era slăbită de păcat. Dar totuși, această întărire nu înseamnă o silire a libertății. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăși adevărata libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul și libertatea, după învățătura ortodoxă, nu sunt două lucruri așa de contrarii, ca după învățătura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau ca după învățătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea și nu și-o mai poate câștiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învățătura ortodoxă, între har și libertate este o înrudire, ca între medicament și sănătate, sau ca între aer și plămân. Așa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporește în har, omul se întărește în libertate și deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci și omul cu libertatea lui. Astfel, viața omului renăscut în Hristos se datorează și harului, dar și libertății omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbește ca și cum harul ar face totul în om: “Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca și cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întărește, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: “Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul să nu-L stingeți” (I Tes. 5, 19).

În Epistola către Romani (12, 9-21), același Apostol le dă credincioșilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puțin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumina (Efes. 5, 8-9), se înțelege că e vorba și de har și de strădania lor liberă. Tot așa trebuie să se înțeleagă și cuvintele acestea către Timotei: “Deci tu, fiul meu, întărește-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinții și Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voință nu ne putem mântui, dar și că voința, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: “A numit credința și lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voința singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: și voința noastră, și ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoință, nici voința, lipsită de aceasta putere, nu poate aduna bogăția”.