163. Dacă ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărțim ceea ce e între ei una și să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit ?
“Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre nașterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl și Fiul, ci și ceea ce deosebește, așa după cum cuvintele “cel de o ființă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt așa-numitele însușiri personale, pe care Tatăl și Fiul nu și le schimbă între Ei. Însușirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naște pe Fiul, sau de a da Fiului existență prin naștere, El Însuși neavând existența de la nimeni. Însușirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a se naște din Tatăl sau de a primi existența de la Tatăl, prin naștere. Însușirile personale și le păstrează, deosebit, atăt Tatăl, cât și Fiul. Tatăl nu-și trece însușirea Sa personală Fiului. Dacă și-ar trece și însușirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostase diferite : Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, “iar una și aceeași față nu poate să fie născută și totodată nenăscută”, spune MĂRTURISIREA ORTODOXĂ .
163. Dacă ființa Tatălui și a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărțim ceea ce e între ei una și să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit ?
“Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre nașterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl și Fiul, ci și ceea ce deosebește, așa după cum cuvintele “cel de o ființă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt așa-numitele însușiri personale, pe care Tatăl și Fiul nu și le schimbă între Ei. Însușirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naște pe Fiul, sau de a da Fiului existență prin naștere, El Însuși neavând existența de la nimeni. Însușirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a se naște din Tatăl sau de a primi existența de la Tatăl, prin naștere. Însușirile personale și le păstrează, deosebit, atât Tatăl, cât și Fiul. Tatăl nu-și trece însușirea Sa personală Fiului. Dacă și-ar trece și însușirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostase diferite : Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, “iar una și aceeași față nu poate să fie născută și totodată nenăscută”, spune MĂRTURISIREA ORTODOXĂ .
Având ființa comună, însă, Tatăl și Fiul au comune toate însușirile ființei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci și Fiul. În comun au Tatăl și Fiul: veșnicia, atotputernicia, voința, bunătatea, sfințenia, slava. “Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite”.
164. Se poate înțelege cu mintea unitatea ființei dumnezeiești și deosebirea persoanelor ?
Unitatea după ființă și deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînțeleasă taină a creștinătății. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gândul și voința omului, care, deși sunt deosebite, cuprinde, fiecare, ființa întreaga a omului. Dar asemănarea nu este mulțumitoare; mintea, gândul și voința nu sunt trei ipostase, ci numai părți ale unuia singur.
Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omenești care prin iubire își unesc așa de mult gândurile, voile și simțirile, încât au ajuns să le fie comune și par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane, deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată și mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele și iubește pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă și oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omenești nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeiești și nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din veșnicie, desăvârșita dragostea și desăvârșită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putința să înțelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârșite.
165. Ce înseamnă “prin Carele toate s-au făcut”?
Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face și Fiul, că deci și lumea a creat-o prin Fiul, a așezat-o în Fiul și că îi poartă de grijă prin Fiul. Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată, că Fiul este “de o ființă cu Tatăl” și “mai înainte de toți vecii”. Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărțit de Fiul, ci sunt unul în altul, una, după ființă și lucrare. Din Tatăl pornește orice lucrare și Fiul o îndeplinește. Deci și lucrarea de creare a lumii. Și iarăși dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuși timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veșnicie, nu e făcut.
Pe de altă parte cuvintele : “prin Carele toate s-au făcut” alcătuiesc și trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbește despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.
166. Cum alcătuiesc cuvintele prin „Carele toate s-au făcut” trecerea la articolul al treilea, în care se vorbește despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii ?
Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci și mântuirea lumii trebuia s-o săvârșească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost așezate toate, tot Fiul trebuia să vină și să le strângă iarăși mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte slăbiseră legăturile lor cu El și se dezbinaseră între ele, prin păcat. “Căci întru Dânsul s-au zidit toate și toate întru Dânsul sunt așezate… Că întru El bine a voit să locuiască toată plinirea… și printr-Însul să împace toate spre Sine” (Colos.I, 16-19 și 20). Creat după chipul Său, omul însuși a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Și când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească și făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.
167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credinței ?
Articolul al treilea din Simbolul Credinței este: “Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”.
168. Ce ne învață acest articol în întregimea lui?
Articolul al doilea ne-a înălțat privirea de la pământ la Cer, spunându-ne că Iisus Hristos, care a petrecut cu oamenii pe Pământ, e Fiul lui Dumnezeu Unul născut, născut înainte de toți vecii. Articolul al treilea ne coboară privirile iarăși pe pământ spre a însoți pe acest Fiu unic și veșnic, în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastră mântuire.
169. Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte de ce trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca să ne mântuiască. Acum, să vedem mai îndeaproape ce trebuie să înțelegem prin cuvintele, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu ?
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Rămânând Dumnezeu neschimbat, El însuși S-a făcut și om adevărat. După întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu și altul Fiul omului, ci unul și același. Astfel, Iisus Hristos este și Dumnezeu adevărat, și om adevărat. “Fiul lui Dumnezeu primește a se face și a se numi Fiu al omului”, nu ceea ce a fost schimbând, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luând, că este iubitor de oameni”.
Sfânta noastră Biserică a tălmăcit această învățătură spunând că Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în două firi: firea dumnezeiască și firea omenească. Fiul lui Dumnezeu, persoana a doua din Sf. Treime, a luat pe lângă firea Sa Dumnezeiască, pe care o are din veci, firea omenească, din Fecioara Maria, făcându-Se și ipostas al firii omenești, sau om. Cele două firi s-au unit în persoana sau în ipostasul lui Iisus Hristos, în chip nedespărțit, dar totuși fără să se schimbe sau să se amestece, într-una singură.
170. Avem vreo asemănare pentru această taină?
O asemănare ne este omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru ca omul e o persoana cu o singură fire. Dar firea lui se compune din suflet și trup, așa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască și fire omenească. Sufletul și trupul nu sunt despărțite și persoana cea unică a omului nu e împărțită în două, din pricina lor. Persoana omului trăiește în fiecare clipă prin amândouă și lucrează prin amândouă. Când privește la ceva, lucrează și prin puterea sufletului, și prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul și trupul nu s-au contopit într-una, încât să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat.
Tot așa e în Hristos. Cele două firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărțit și neîmpărțit, dar fără amestecare și fără schimbare. Tot așa sunt unite în chip nedespărțit și neîmpărțit, dar fără amestecare și fără schimbare, lucrările și voințele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia și lucra prin amândouă firile, în chip nedespărțit și neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiească vindeca. Era o singură fapta dumnezeiesc-omenească, săvârșită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască și lucrarea omenească, în mod nedespărțit, dar și neamestecat, căci deși viețuiau și lucrau împreună, firea și lucrarea dumnezeiască nu se schimbă în fire și lucrare omenească. Nu firea omenească vindecă și nu firea dumnezeiască își mișcă mâna spre ochiul orbului.
Iisus Hristos, fiind o persoană în două firi, voințe și lucrări, unul este cel care voiește și lucrează, dar prin două voințe și două lucrări. Unul și Același este cel care flămânzește (după firea omenească) și înmulțește pâinile (după firea dumnezeiască), Unul și Același este cel care ostenește (după firea omenească) și vindecă pe slăbănogul din Capernaum și învie pe Lazăr (după firea dumnezeiască), Unul și Același nu are unde să-și plece capul: (după firea omenească) și e pretutindenea și chiar în Sânul Tatălui (după firea dumnezeiască).
