3. Din Viaţa Sfântului Alipie
Arzându-i inima de dragostea de Dumnezeu, marele Alipie căuta ce să facă în viaţa aceasta pentru a putea fi neîncetat, cu întreaga sa fiinţă, împreună cu Cel dorit, pentru a-L vedea în chip desluşit cu toată mintea şi a se uni desăvârşit cu Dânsul. A socotit atunci să se lepede de toate, să plece departe de prieteni, rude, cunoscuţi şi de cea care l-a odrăslit, alegând bunătatea isihiei. Gândul acesta i l-a încredinţat numai maicii sale, spunându-i: „Mamă, m-a cucerit un dor fierbinte să merg în părţile Răsăritului, acolo unde mulţi au ales vieţuirea în isihie, trăind în chip fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Petrece-mă pe calea aceasta şi dă-mi ca ocrotire rugăciunile tale”.
Auzind acestea, ea nu a pătimit nimic din cele femeieşti, nu s-a folosit nici de văduvia ei, nici de singurătate, nici de lipsirea de un copil aşa bun, lucru de neîndurat pentru mame; nu a spus nimic asemănător acestora, nici nu a făcut ceva pentru a vlăgui râvna [copilului] drag, pentru că ceea ce iubea într-adevăr nu era folosul ei, ci mai degrabă al băiatului. Dimpotrivă, şi-a înălţat privirea şi mâinile, adunându-şi întreg cugetul în rugăciune, [şi a spus]: „Du-te, fiule, du-te acolo unde te povăţuieşte îndemnul Duhului. Căci iată Dumnezeu pentru care trăim şi căruia te încredinţez, va trimite pe îngerul Său înaintea feţei tale[8] şi te va călăuzi după voia Sa; trimită ţie ajutor din locaşul Său cel sfânt şi din Sion să te sprijinească pe tine[9]; să te îmbrace în platoşa dreptăţii şi să îţi pună coiful mântuirii[10]; să strălucească ca lumina de amiază dreptatea lucrărilor tale[11], pentru că L-ai iubit pe Stăpân mai mult decât pe părinţi şi ţinutul strămoşesc”. Se vădea a fi într-adevăr mamă a unui astfel de copil şi, aşezând de aceea virtutea mai tare decât firea, nu a încercat să facă sau să spună ceva nevrednic.
După rugăciune, fiul a cuprins gâtul mamei, iar mama l-a îmbrăţişat cu dor. Au vărsat amândoi lacrimi fierbinţi, s-au sărutat şi apoi s-au despărţit. Iar mama s-a întors acasă, în vreme ce copilul a pornit pe calea mult dorită. Nu după multe zile, însă, s-a făcut vădită plecarea acestuia şi, precum era de aşteptat, s-au întristat cu toţii. Întâistătătorul Bisericii, de cum a aflat de întâmplare, nu a zăbovit şi a pornit pe urmele lui. L-a ajuns la Evhaita[12], unde se săvârşea atunci hramul mucenicului Teodor, şi l-a înduplecat cu rugăminţi, adăugând şi lacrimi, să se întoarcă înapoi în ţinutul său. Mai mult, Sfântul a primit şi în vis un semn dumnezeiesc, care-i poruncea să nu se întristeze nicicum pentru faptul că nu şi-a atins scopul; cel ce i se arătase îi spunea că locul sfânt se află acolo unde îşi alege fiecare să vieţuiască cu cucernicie. Astfel, după cum a binevoit Hristos, rodul cel dulce a fost dat din nou ţinutului şi pământului propriu.
După ce s-a întors înapoi, Alipie s-a urcat într-unul dintre munţii aşezaţi la miazăzi de cetate şi s-a zăvorât la început într-o colibă sărăcăcioasă, intrând în lupta ostenelilor nevoinţei. După ce a petrecut astfel o vreme şi s-a deprins îndeajuns cu trudele virtuţii, nu i s-a mai părut potrivită vieţuirea aceasta de jos, pământească, ci, aşa cum jinduise necontenit după cele înalte şi dumnezeieşti, a râvnit să se sălăşluiască în loc mai înalt. Văzând într-unul din mormintele ce se aflau acolo un stâlp mic de înălţime, i-a acoperit vârful cu câteva scânduri şi apoi şi-a îngrădit trupul în acest sălaş, luptându-se cu schimbările potrivnice ale vremii. În nevoinţa aceasta îi era împreună lucrătoare, nu mai puţin sârguitoare, şi mama sa, care nu se depărta nici o clipă de lângă dânsul.
Odată, duhurile viclene, pizmuind petrecerea aceea îngerească a Sfântului, s-au aşezat în linie de luptă şi au aruncat asupra lui atâtea pietre, încât scândurile care-l împrejmuiau s-au zdrobit sub loviturile lor, ieşind din îmbinări; iar una din pietrele acestea, cu adevărat mare, l-a izbit puternic în umăr. Voind să arate dracilor că socoteşte loviturile lor săgeţi de copii[13], după rugăciunea de dimineaţă a luat de la mama sa o teslă şi, sfărâmând cu totul acoperişul de scânduri, l-a aruncat la pământ, ca să nu împiedice, zicea, mai mult loviturile pietrelor.
Mama a auzit zgomotul scândurilor şi, când le-a văzut sfărâmate pe pământ, şi-a lovit fruntea cu mâna şi a spus: „De ce ai făcut lucrul acesta, fiule? De ce ţi-ai stricat locul acesta mic de veghe? Cum vei îndura frigul iernii? Ori furtunile şi potopurile năprasnice de ploaie? Cum vei răbda razele soarelui de vară care ard ca focul?” Iar cuviosul a răspuns: „Cum, dar? Oare nu vom tremura [aici] de frig, mamă, pentru ca dincolo să ne încălzim? Nu vom îndura dogoarea zilei, ca să ne izbăvim de osânda focului veşnic, luând şi plată vrednică de lucrare?” Cu aceste cuvinte şi cu altele asemănătoare, a înduplecat-o pe mamă să-i îngăduie nu numai să scoată scândurile, ci să-şi dezbrace şi haina. Căci ea nu ştia să se milostivească de fiul ei, atunci când îl vedea că pătimeşte pentru Hristos, cu toate că dragostea de mamă îi era puternică; îşi tăgăduia firea, ca să-L pună pe Dumnezeu înaintea celui născut dintr-însa.
Atunci îi putea vedea cineva cu adevărat bucurându-se: mama de preaiubitul ei copil şi fiul de maica sa iubitoare de Dumnezeu; mai apoi şi pe Acesta, slăvit cu râvnă de amândoi laolaltă. Căci cine nu a binecuvântat rodul cuvioasei aceleia? Sau cine, iarăşi, nu a fericit obârşia unui asemenea fiu? Pentru că, în afară de alte fapte bune, rămânea – precum am spus – împreună cu copilul ei, slujind nevoilor lui. Îşi făcuse o colibă lângă stâlp şi se lepădase de toate răsfăţurile vieţii, şezând acolo şi desfătându-se ca în rai; iar prin truda mâinilor ei agonisea cele trebuincioase, îngrijindu-se totodată neîncetat de milostenie şi de săraci. Odată, cineva i-a dat din cucernicie a treia parte din valoarea unei monede. A luat-o şi, cu voia fiului, s-a dus în cetate să târguiască bucatele ce le erau de trebuinţă. După ce a isprăvit treaba şi se întorcea înapoi, s-a înduioşat de rugăminţile[14] săracilor şi le-a dat tot ce avea. Când a văzut-o fiul că vine cu mâinile goale a întrebat-o: „Unde sunt cele ce ai târguit, mamă? Avem nevoie de ele”. „La Dumnezeu, fiule, a răspuns, şi la săraci; am fost încredinţată, însă, că şi la noi. Fiindcă nu am socotit de cuviinţă să pun mai prejos de hrana noastră, jurămintele celor în nevoi şi astfel să mă fac călcătoare de jurământ înaintea Dumnezeului celui viu. Mai mult, am crezut că şi noi ne vom învrednici de milă, cu rugăciunile acelora”. [Auzind] acestea, dumnezeiescul bărbat şi-a binecuvântat mama – ca fiu vrednic de aceasta – şi a primit cu bucurie cele întâmplate.
4. Din Viaţa Sfintelor Muceniţe Sofia, Pistis, Elpis şi Agapis
Asemenea, şi minunata Sofia le-a întărit spre nevoinţe şi moarte pe cele trei fiice ale sale, Pistis, Elpis şi Agapis, chiar înainte de mucenicie, cu îndemnuri pline de dragoste dumnezeiască. Apoi a fost de faţă la mucenicie şi, privind caznele fiecăreia dintre ele, le dădea curaj prin cuvinte mângâietoare, până când le-a văzut pe toate săvârşite. S-a bucurat atunci mult şi a adus mulţumită mare lui Dumnezeu. Trecând trei zile, după ce le-a îmbrăţişat trupurile, s-a dus şi ea să fie laolaltă cu fiicele, făcându-se moştenitoare împreună cu ele a slavei cereşti.
5. Din Martiriul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici
Când cei patruzeci de Sfinţi Mucenici străbăteau arena muceniciei şi, după ce stătuseră în lac o noapte întreagă şi arătaseră dârzenie neîmblânzită în faţa gerului, au fost traşi pe mal dis de dimineaţă pentru a le fi zdrobite picioarele cu ciomegele, mama unuia dintre aceştia a rămas lângă cei ce pătimeau, privindu-l pe fiul său. Căci acesta era mai tânăr decât toţi ceilalţi şi ea se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i stârnească frica şi astfel să fie găsit nevrednic de ceata ostaşilor şi de cinstea lor. Stătea, aşadar, cu privirea aţintită asupra lui şi, cu înfăţişarea pe care o avea, cu ochii ei, îi insufla curaj. Întinzând mâinile spre acesta, îi spunea: „Copilul meu preadulce, de acum copil al Tatălui ceresc, rabdă puţin ca să devii desăvârşit; nu te teme de cazne, căci, iată, lângă tine stă Hristos în ajutor. Nimic împovărător, nimic dureros nu-ţi va mai ieşi de acum în cale. Toate acelea au trecut, pe toate acestea le-ai biruit prin vitejia ta. Le urmează bucurie, desfătare, tihnă, veselie, de care vei avea parte împărăţind împreună cu Hristos; iar mie, cea care te-am născut, mi te vei face mijlocitor înaintea Acestuia”.
După ce li s-au zdrobit picioarele, Sfinţii şi-au încredinţat sufletele lui Dumnezeu. Iar soldaţii au adus căruţe, au pus în ele sfintele trupuri şi le-au dus pe malul unui râu din vecinătate. Dându-şi seama că tânărul acela – Meliton după nume – mai răsuflă încă, l-au lăsat acolo, cu nădejdea că va trăi. Însă când mama sa l-a văzut rămas singur, a socotit lucrul acesta mai degrabă moarte, atât pentru ea cât şi pentru fiul ei. A trecut cu vederea neputinţa femeiască, şi-a dat uitării simţirile inimii de maică, l-a ridicat pe fiul ei pe umeri şi, cu mărime de suflet, a pornit pe urma căruţelor, având credinţa că acesta mai degrabă atunci va trăi, când îl va vedea mort şi săvârşit. Pe când era dus în acest chip, Meliton şi-a dat duhul; şi atunci ea s-a despovărat[15] de griji, tresăltând cu multă bucurie din pricina săvârşirii lui. A dus trupul mort al preaiubitului fiu până la locul unde se aflau trupurile Sfinţilor şi l-a pus deasupra acestora, pentru a-l număra împreună cu ceilalţi; aşa încât să nu fie despărţit de trupurile [mucenicilor] trupul al cărui suflet se grăbea să-l numere în rândul acelor suflete.
Slujitorii vrăjmaşului au aprins un foc mare şi au ars trupurile Sfinţilor. Iar apoi, duşmănind moaştele creştinilor, le-au aruncat în râu. Însă acelea s-au strâns la marginea unei râpe, prin iconomie dumnezeiască, de unde le-au luat mâini de creştini şi ni le-au dăruit nouă ca o comoară neprădată.
_____________________
[8] Cf. Iş. 23, 20.
[9] Ps. 19,2.
[10] Cf. Ef. 6,14 și 17.
[11] Cf. Ps. 36, 6.
[12] Evhaita era o mica cetate a Asiei Mici, la Nord-Vest de Amasia, locul de baştină al Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilatul.
[13] Cf. Ps. 63,8.
[14] Textual: „jurămintele”. Se înţelege că săracii o implorau să-i miluiască, invocându-L (deci jurându-se) pe Dumnezeu.
[15] Textual: „dezlegat”.
Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 12 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.
