„Iată, m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustie” (Psalmul 54: 7).
Fraţilor, de cine vrea să fugă prorocul în pustie? El vrea să fugă dinaintea duşmanilor celor văzuţi, dinaintea patimilor şi dinaintea slavei deşarte. Dar de ce voieşte el să fugă şi să se sălăşluiască tocmai în pustie? El doreşte aceasta pentru că ştie că aceasta este calea biruinţei asupra răilor duşmani, asupra patimilor şi asupra slavei deşarte a lumii acesteia.
Puţini dintre oameni doresc pustia: tocmai de aceea a dorit prorocul să se sălăşluiască acolo.
Oamenii în general se luptă să locuiască în marile oraşe, ei se luptă pentru proprietăţi bogate şi pământuri mănoase, pentru putere şi pentru bani, nicidecum pentru arida pustie. În marile metropole duşmanii cei lăuntrici ai omului, adică patimile şi variile vanităţi, devin mereu mai agresivi, căci au la tot pasul ocazie şi stimul pentru aceasta. Pe când, în pustie, aceşti duşmani flămânzesc şi pier.
Mai înainte de a grăi de fuga şi sălăşluirea în pustie, prorocul a zis: „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine” (Psalmul 54: 4).
Iată motivul pentru care a voit el să fugă la pustie. Omul trebuie să-şi pregătească din timp sufletul pentru despărţirea de trupul acesta, pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Cei mai mari potentaţi ai acestei lumi nu vor scăpa de moarte, nici de înfăţişarea înaintea Înfricoşatei Judecăţi. Traiul în lux, bogăţie şi permanentă distracţie face omul somnolent, somnolenţă indusă de beţia perpetuă a bunului trai dus lumea aceasta, însă în chiar mijlocul acestui trai deşănţat pe om se întâmplă ca să îl adie gândul morţii, care îl trezeşte brusc.
Vai, trebuie să mor! Să părăsesc lumea aceasta! Va trebui să stau înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri. Unde este sufletul meu? Unde faptele mele? Cu ce părăsesc eu lumea aceasta şi cu ce voi intra în cealaltă?
Mii şi mii de oameni care au fost treziţi la realitate de gândul acesta au lepădat tot şi au fugit la pustie, unde zi şi noapte au plâns pentru nebunia şi păcatele lor, curăţindu-şi sufletele şi inima cu rugăciunea, postul şi privegherea, cu nevoinţele şi cu toate mijloacele prin care omul omoară frica morţii, făcându-se apropiat şi fiu al lui Dumnezeu după har.
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Învăţătorul sufletelor noastre, Înţelepciunea şi Blândeţea, şi Carele însuţi pe pământ din vreme în vreme, întru pustie, de lume Te-ai ascuns! Ajută-ne nouă să ne adunăm puterile sufletului şi să ne pregătim a intra cu vrednicie şi cu sfinţenie întru Atotslăvita Ta Împărăţie! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
