Nici pomeneală, Ioan Botezătorul nu mânca lăcuste. Știu, știu. Așa scrie în Biblie și așa am crezut toți; însă oricât de tentantă ar fi imaginea, seducătoare, eroică de-a dreptul, decupată parcă din filmele cu supraviețuitori ai unor cumplite naufragii, Ioan nu mânca lăcuste. În cel mai vechi Nou Testament din lume, Codex Sinaiticus, spune limpede ”… τροφη ην αυ του ακριδεϲ”, puteți verifica personal, eu așa fac de fiecare dată când am vreo nelămurire, că cea mai curată apă e la izvor
(https://www.codexsinaiticus.org/en/manuscript.aspx?book=33&chapter=3&lid=en&side=r&verse=4&zoomSlider=0)
Substantivul ακριζ nu înseamnă lăcustă, ci vlăstar. Teologii botaniști contemporani (că există și teologi botaniști, nu doar speologi!) au identificat chiar și vlăstarul cu care se hrănea Proorocul în pustie: Ceratonia siliqua, cunoscut cu numele de arborele de roșcovă. Hopaaaa! Roșcovele! Alea din parabola fiului risipitor! Și dintr-odată simți cu papilele minții gustul zăpăcitor al simbolisticii divine. Că Ioan, în pustia unde predica, era măsura întoarcerii la Dumnezeu. Cum fiecare ar trebui să fim, amărâții de noi, fiecare.
Că e așa o dovedește chiar prima Scriptură tradusă în limba română, cea din 1688, a lui Șerban Cantacuzino, o am în bibliotecă dar e două noaptea și mi-e târșă să nu trezesc toată casa, cu cățeii și pisicile aferente, înșurubați și încolăciți pe diverse fotolii și rafturi și pe cozile cărora am talentul de a călca nocturn, stârnind mici războaie emoționale și diverse proteste oficiale din partea consoartei. Dar vă pun un link să citiți, și chiar vă recomand să citiți, româna de-acu trei veacuri miroase ca-n bisericile vechi, și-o lectură din asta te mai smerește-n sine, că înțelegi cât de măiastră e lucrarea revelației și cât de mărunt ești tu, chiar dacă știi pe de rost niște versete cu care zăpăcești prin tramvai vreun spirit dubitativ. Uite și Biblia Cantacuzină: https://archive.org/details/Biblia1688/page/n755/mode/2up
Și-acolo, la Matei, 3, 4, Ioan Botezătorul mânca miere sălbatică și vlăstari. Ce s-a întâmplat între timp de i-am trântit Proorocului în farfurie lăcuste și i-am subtilizat vlăstarii (sau tecile fructului de roșcovă, pline de vitamine și un minunat reductor de colesterol, am ronțăit prin Orientul Mijlociu de mai multe ori roșcove, beduinii îi spun ”ciocolata nisipurilor”), nu știu ce s-a întâmplat, dar na belea, că toată lumea ne arată de ipocriți că nu vrem să mâncăm greieri, câtă vreme Ioan ar fi mâncat.
N-a mâncat.
Și dac-ar fi mâncat, bine-ar fi făcut. Legea poporului lui îi dădea dreptul să-și înfigă furculița în antipaticele insecte, vezi Levitic 11, 22: ”…din acestea să mâncați lăcuste și soiurile ei…” și iară zic hopaa! Că-n Biblie se vorbește de soiuri de lăcuste, ceea ce se traduce, în jargon entomologic, prin clasificarea și sistematizarea speciilor pe baze taxonomice, poate vă mai amintiți din școală, subspecii, specii, familii, ordine, subîncrengături, chestii de astea pe care oamenii de știință se încăpățânează să creadă că le-au inventat ei.
Explicația!
Preot Crin-Triandafil
