În textul evanghelic de la Luca 7, 11-17 reţin cuvintele: „I s-a făcut milă de ea” şi mă opresc anume asupra substantivului milă. E unul din termenii cei mai folosiţi în cuprinsul Sfintei Scripturi şi îndeosebi ale Noului Testament ca şi de altfel în ritualul Sfintei Liturghii şi al tuturor celorlalte slujbe şi ierurgii, constituind un soi de fond acustico-ideativ şi de refren al tuturor rugăciunilor publice şi particulare prin sintagma: „Doamne miluieşte”.
Şi nu-i oare vocabula aceasta elementul de temelie al rugăciunii inimii, cea mai intimă, caracteristică şi scumpă sufletului creştinului ortodox?
Prin substantivul milă şi verbul a milui intrăm aşadar în contact nemijlocit cu însuşi miezul credinţei noastre, cu adâncul ei cel mai tainic şi mai potrivnic unei explicitări facile. Iată, aici e nucleul incandescent.
Mila apare în Evanghelia Sfântului Apostol Matei la cap. 9, v. 13 şi 12, v. 7: „Milă voiesc iar nu jertfa” şi cutremurătoare consecinţă a declaraţiei acesteia este că Dumnezeu aşează mila pe care omul o dovedeşte aproapelui său mai presus chiar de cultul adus Divinităţii, (după cum şi la Judecata de Apoi – Matei 25, 31-47 – numai despre fapte milostivnice îl va întreba).
La cap. 15, 32 Domnul zice: „Milă îmi este de mulţime , iar la 20, 34 referatul motivează minunea făcută celor doi orbi invocând acelaşi simţământ: „Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi îndată au văzut”.
În Evanghelia Sfântului Marcu, mila e pomenită de câteva ori:
– Cap. 6, v. 34: „Şi ieşind din corabie, Iisus a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei”.
– Cap. 8, v. 2: „Milă Îmi este de mulţime, că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce”.
– Cap. 9, v. 22, unde tatăl copilului demonizat Îi spune Domnului: „dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”.
– Cap. 10, v. 47-48, aici orbul Bartimeu strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” şi „Fiule al lui David, miluieşte-mă”.
– În cap. 12, v. 33 (legat de textele de la Matei 9, 13 şi 12, 7), deşi cuvântul însuşi nu apare, se face de fapt referire tot la el: a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.
– În cap. 18, v. 34 (pilda celui care datora zece mii de talanţi): „Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine precum şi eu am avut milă de tine?”.
– Cap. 20, v. 34: „Şi facându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor (2 orbi) şi îndată au văzut”.
În Evanghelia Sfântului Luca:
– La cap. 10, v. 33: „Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă de el”. Iar în versetul 37: „Cel care a făcut milă cu el”.
– La cap. 7, v. 11-15 e vorba de învierea fiului văduvei din Nain-pericopa zilei de astăzi; textul arată că Domnul săvârşeşte spăimântătoarea minune deoarece I s-a făcut milă de văduva care-şi ducea pe singurul ei fiu la groapă.
– La cap. 15, v. 20 (cu privire la fiul risipitor): ,,Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”.
– Cap. 17, v. 12-13: „Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Invătătorule, fie-Ţi milă de noi!”.
– Cap. 18, v. 38: „Şi el (orbul din apropierea Ierihonului) a strigat zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”.
Cu drept cuvânt ni se cuvine a ne întreba şi a ne sili să înţelegem mai îndeaproape ce semnifică o expresie atât de dragă Evangheliilor şi Bisericii, atât de uzuală şi de frecventă în vocabularul creştinesc de toate zilele şi al celor de sărbătoare şi al celor obişnuite.
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbit în fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin – năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.
Mila e un simţământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească sau şi mai precis: o stare harică. Simţămîntul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bună voirea. Dar nu se confundă cu niciunul din ele. Le împreunează, le şi depăşeşte. Şi dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. E, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere (sim, com) de nu tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el.
Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l judeca, nu dincolo de bine şi de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate şi osândă şi tăgăduind asprul, adagiu „fiecare pentru sine”. Să nu gândim că samarineanului îi va fi fost uşor să procedeze, aşa cum a făcut. Va fi avut grijile şi preocupările lui. E foarte probabil să fi fost grăbit, plecat cu treburi cum era, că nu i-a venit la îndemână să se oprească din cale, să găsească răgazul de a se îngriji de un om grav rănit, desigur incapabil de a se mişca de unul singur. Samarineanul s-a identificat cu necunoscutul a cărui soartă o preia; nu numai că l-a ajutat, ci i-a jertfit interesele, timpul şi necazurile proprii. S-a purtat ca şi cum ar fi fost el însuşi cel lovit şi jefuit, rămas valid. A pătimit, adică, odată şi la fel cu celălalt. Iată ce-i adevărata milă care, odată încă nu-i simplă milostenie, ci înţelegere a durerii, fricii, amărăciunii, obidei altuia; care-i iubire, înduioşare şi mai ales, mai înainte de orice altceva, participare, părtăşie, facultatea de a te investi în situaţia altuia, de a vedea lucrurile din perspectiva lui, de a te părăsi pe tine însuţi spre a deveni pentru oarecare vreme un altul. (Recurgând la terminologia dramaturgică pirandelliană, oare n-am putea-o considera drept un model – pattern – de dublă personalitate?).
Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţământ divin-omenesc. (Nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?) Sălăşluieşte în spaţiul intermediar dintre cer şi pământ, acolo unde sentimentul şi raţiunea, abstractul şi concretul, semnificantul şi semnificaţia încă nu s-au despărţit, în zona cu totul inefabilă şi apofatică unde se combină însuşiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea (căci se cere să ai răbdare de a lua în consideraţie spusele sau plângerile altcuiva), atenţia (căci e nevoie de atenţie, samarineanul nu trece zorit şi fără a ţine seama de ce se petrece în jurul său), sensibilitatea (samarineanul se vede pe sine în locul celuilalt, judec, hotărăşte şi acţionează întocmai ca omul rănit), conştiinţa vie a frăţiei care ne leagă în clipe grele de aproapele nostru, sensibilitatea conştiinţei (care l-ar mustra întotdeauna pe samarinean, care nu i-ar mai da tihnă dacă pretinde că nu vede, dacă îşi caută scuze spunându-şi că nu are, zău, timp de pierdut, că se va găsi totuşi cineva, mai puţin prins de treburi ca el, să aibă grijă de acest biet om de care fireşte îi pare foarte rău, dar nu poate, zău nu poate, să-şi lase baltă neguţătoriile şi să-i consacre,
Dumnezeu ştie câte ceasuri şi din pricina căruia să se bage în tot felul de belele, dandanale şi încurcături: oblojeşte-l, transportă-l, cară-l, găseşte-i un adăpost, o îngrijire, fără a mai socoti şi cheltuiala care se prea poate să nu fie deloc mică, să se ridice la sume însemnate care cine ştie dacă îi vor fi restituite vreodată… Şi dacă moare? Dacă moare tocmai când se va fi apropiat de el, în vreme ce-l ridică sau îl poartă, ei, ce te faci? Nu poţi fi tras la răspundere, ba şi învinovăţit? Preotul şi levitul acela care s-au făcut niznai nu s-au purtat oare fără milă, dar şi cu înţelepciune, nu mi-au dat o pildă bună de urmat?). Glasurilor acestora ale odiosului bun simţ lăuntric, ale egoismului chibzuit şi cumpătat, samarineanul nu le-a plecat urechea. A învins omul înzestrat cu duh.
Mila pe care o simte Domnul faţă de mulţimea nehrănită de trei zile, faţă de orbi, faţă de văduva din Nain ori şi faţă de slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (acela vindecat fără a fi cerut ajutor) e o puternică dovadă a perfectei Sale întrupări şi totodată a comunicării idiomurilor, căci se manifestă ca o însuşire cu dublă origine: divină şi umană. Mila nu se dăruie din pricina unor merite (ale nevoitorului) şi nici ca răsplătire a îndeplinirii unor obligaţii contractuale (aşa cugetă religiile unde precumpănitoare sunt legea şi legământul). Nici noţiunea de merit şi nici aceea de contract nu pot contribui la precizarea mult mai complexei şi mai greu definibile idei a milei. Aceasta e mai degrabă o consecinţă a concepţiei după care relaţia om -Dumnezeu este cel mai bine exprimată prin legătura dintre omul-persoană şi Dumnezeul-persoană (pe care Părintele Dumitru Stăniloae o consideră a fi esenţa credinţei creştine).
Mila, într-adevăr, presupune un astfel de raport personal, e un simţământ, o dispoziţie, o „stare” ce nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă a înţelege o altă fiinţă, a i se substitui, a participa la durerea ei nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică celei a coexistentului pătimitor.
Mila este desigur o ieşire din sine, operaţie pe care Hristos o recomandă cu atâta stăruinţă discipolilor, credincioşilor, ascultătorilor şi interlocutorilor Săi. Ea nu e nici raţională, nici iraţională, nici tărie umană, nici pur divină (de sus vine, dar clocoteşte în sufletul întrupat) şi nu se confundă cu afectivitatea ori cu într-ajutorarea.
Corolarul ei este venirea în ajutor a semenului, dar nu în temeiul reciprocităţii (stadiu etic inferior) şi nici chiar al solidarităţii (stadiu etic superior); ea provine din regiuni mult mai grave şi mai acoperite ale fiinţei, din aptitudini neaparente în totalitatea psiho-fizică a omului şi, după toate probabilităţile, neînscrise în codul său genetic. E, în cadrul corporalităţii, fiziologiei şi chiar psihiei omeneşti o surpriză, un efect secund.
Harul milostivirii depăşeşte până şi ceea ce suntem obişnuiţi a numi „sentimentele bune şi frumoase”. Pe acelea se cuvine să le cultivăm, de mare priinţă ne sunt, totuşi nu ajung la nivelul misteriosului fenomen psihic numit milă. Şi nici virtutea ori dreptatea. Virtutea rămâne în cadrul deprinderilor utile celui care o respectă şi o pune în aplicare, spre lauda însă şi spre binele său. Dreptatea, sfântă şi augustă cum e, îşi găseşte locul alături de legităţi, determinisme, cauzalităţi: toate specifice lumii neorganice, lumii neînsufleţite. Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă şi raţională.
Mila e de pe alte meleaguri se înrudeşte cu Lumina necreată, cu misterul, cu atributele neeognoscibile ale divinităţii, cu energiile divine şi cu adâncurile de nepătruns ale firii omeneşti în care sălăşluieşte o cirtă de suflu divin. Nu intră în categoriile previzibile ale logicii cauzale şi silogistice, e din altă lume, transcende dreptatea, ba o şi desfide, cutează a nu lua aminte nici la ea şi nici la raţiunea practică ori teoretică.
Domnul spunând „fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru milostiv este” adevereşte că e dincolo de limitele lumii şi că însuşindu-şi-o, dedându-i-se, îmbrăcându-se întru ea, oamenii de fapt se îndumnezeiesc, îşi dau în vileag obârşia divină.
Mila este contrariul contabilităţii, care-i treaba demonului. Acela socoteşte întruna, cântăreşte, drămuieşte, nu iartă, nu şterge, nu uită nimic. Hristos milostivnic – Cel căruia Îi este a ne milui – cu un singur cuvânt şi dintr-o dată anulează păcatele unei vieţi întregi: ale femeii păcătoase, ale femeii adultere, ale vameşului Zaheu, ale tâlharului celui bun. Contabilitatea, adevărată maşină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nicio singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea. Din angrenajul strâns (şi teribil) al legităţilor, dreptăţii şi determinismului, numai ea – asemeni luminii farului pentru naufragiat, asemeni luminii blânde a unei căsuţe de ţară pentru drumeţul rătăcit poate semnifica nădejdea şi înlătura aprehensiunea iremediabilului.
Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori de străinul şi necunoscutul său îşi dă pe faţă calitatea de fiu al Tatălui ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i simiescă. Iar lumii şi naturii pare a le grăi: nu-s numai al vostru, deşi în cuprinsul vostru şi potrivit legilor voastre m-am născut, sunt liber să vă contrazic, să faptuiesc cu totul altfel decât aţi putut prevedea, nu ca un rival, un concurent, nu nepăsător, un vrăjmaş al congenerului meu, ci ca un prieten, un devotat, un aliat de nădejde, un frate bun al lui. Vă contrazic, aşadar, vă înfrunt şi-mi fac râs de toate străşniciile vostre care mă consideră ca pe o vietate integral supusă egocentrismului şi călăuzită numai de biologicul principiu al luptei pentru viaţă (struggle for life). Nu numai că-mi port crucea mea, iată că asum – vremelnic măcar- şi pe a semenului meu, o port aşa cum a făcut şi Simon din Cirene pentru prăvălitul osândit Iisus. Nu din proprie iniţiativă, e drept (ar fi îngăduit oare autorităţile substituirea?), ci pentru că fariseii şi saducheii se grăbeau să termine treaba înainte de începerea sabatului, iar Cel sortit morţii Se prăbuşise de câteva ori sub greutatea uneltei de tortură; totuşi a purtat-o. Milos cu adevărat e un Simon din Cirene voluntar sau este Veronica, din fire miloasă, care neputând face altceva, a şters măcar cu mahrama ei sudoarea de pe sfânta faţă a oropsitului: Câţi în Hristos v-aţi botezat în mila Lui v-aţi şi îmbrăcat.
În milă se contopesc însuşiri diferite (şi opuse) ale omului: curajul şi blândeţea, avântul şi răbdarea, indignata revoltă şi duioşia. Milostivul e totodată cavaler rătăcitor plecat în lume să îndrepte nedreptăţile şi silniciile şi călugăr-infirmier într-un spital de leproşi.
Căci tot omul lovit de soartă e un fel de lepros. Inspiră eventual o fugară compasiune, dar desigur groază: nenorocirea e socotită molipsitoare, iar nenorocitul izvor (fie şi involunatar) de solicitări, adică de belele împotriva cărora e mai cuminte să ridici un meterez de indiferenţă apărătoare, trecând (ca preotul şi levitul) cât mai la distanţă de el şi cât mai iute.
Într-atâta e de felurită mila de lume, de obiceiurile şi legile de aramă încât de cele mai multe ori provoacă nu numai neînţelegerea rea, ci şi ostilitatea, de nu şi dispreţul, batjocura, sarcasmul.
Orice milos e într-o oarecare măsură Don Quijote şi iscă râsul şi uimirea. Cum însă îi spun spaniolii smintitului bătrân cititor de romane cavalereşti care încălecat pe un amărât de armăsar, fălindu-se cu o lance ruginită şi purtând drept coif o sculă de bărbierit porneşte în lumea largă spre a îndrepta nedreptăţile, a pune capăt silniciilor şi în fapt se luptă cu zbaturile morilor de vânt şi cu turmele de oi luate drept armatele lui Alifanfaron? Îi spun cu veneraţie El nuestro Senor Don Quijote El Cristo Espanol! Şi cum l-a răzbunat Dostoievski pe bunul, blândul şi milostivul prinţ Mâşkin poreclit idiotul de toţi deştepţii din jur? Intitulându-şi romanul astfel chiar, Idiotul, prefăcând netrebnica poreclă în titlu de glorie pe veci.
Şi este de crezut că Domnul a stârnit ura saducheilor, fariseilor şi romanilor şi că a fost împăcat cu purpură mincinoasă şi încununat cu spini nu numai pentru că afirma că El şi Tatăl sunt una, ci şi prin toate faptele Sale de milă, iertare şi compătimire. Nu numai pentru că Se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu, ci şi fiindcă Îşi spunea – şi Se purta în consecinţă – Fiul Omului. Această înfrăţire, această coeziune cu cei obidiţi şi necuraţi, această totală dăruire a Sinei celorlalţi, această intimitate cu cei bolnavi şi necăjiţi îi va fi scos poate mai înverşunat din răbdări şi din ţâţâni decât proclamarea originei Sale dumnezeieşti.
Nimic nu ni se pare mai scandalos, nu ne buimăceşte şi nu ne îndârjeşte mai aprig decât spectacolul bunătăţii gratuite, decât al insului în stare a făptui ceea ce nouă – pe plan moral – ne stă peste putinţă.
Întrebat care calitate a fiinţei slobode şi cugetătoare mi se arată a-i fi îndeosebi specifică, nu aş şovăi să răspund: mila. Drept care nu mă prinde mirarea că în psalmul cel mai citit, recitat şi invocat – psalmul cincizeci, al pocăinţei – primul vers sună: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta şi că într-una din cele mai frecvente rostite rugăciuni ale creştinilor aflăm: Miluieşte-ne pe noi, Doamne miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de niciun răspuns, această rugăciune aducem Ţie, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Ce lucru mai de preţ – şi în ce mod mai cuviincios – am putea cere, ce ne-ar putea face mai conştienţi de ticăloşia condiţiei noastre omeneşti, de neapărata nevoie a milostivirii Domnului? Nu dreptatea (la care poate cu prea multă osârdie îi place psalmistului să se refere – deşi nici mila nu o uită), doar aceasta din urmă, doar mila ne poate chezăşui nădejdea izbăvirii şi tot ea, aici, pe acest vremelnic pământ, poate fundamenta cel mai eficace şi mai coerent relaţiile noastre cu ceilalţi.
Creştinismului mila îi este suflet din sufletul său. Pe plan orizontal o practică faţă de aproapele său necăjit. Pe plan vertical o cere lui Dumnezeu din toată virtutea inimii şi a cugetului său.
Extras din “Dăruind vei dobândi” – Nicolae Steinhardt, Editura Mănăstirii Rohia.
