În capitolul 28 al învăţăturii despre tronul sacru al Romei, citim următoarele referitoare la modul de guvernare bisericească, în opinia francezilor: „Şi atunci (prin secolul al doilea şi al treilea) în fiecare dintre eparhii se reuneau, după necesităţile Bisericii, doar sinoade locale la chemarea Patriarhilor şi a mitropoliţilor, fiecare dintre aceştia acţionând în eparhia proprie, fapt care continuă să se petreacă fără vreo încunoştinţare a episcopului Romei.
Pe atunci, toate Bisericile erau împărţite în patru Patriarhii, adică aceea a Romei, a Alexandriei, a Antiohiei şi a Ierusalimului. Bisericile fiecărei Patriarhii îl recunoşteau pe Patriarhul zonei, căruia i se supuneau. Pentru Alexandria, Egipt, Libia şi Pentapole era un Patriarh. Antiohia, Siria, Mesopotamia şi cele două Cilicii îl recunoşteau ca Patriarh al lor pe cel al Antiohiei. La Ierusalim, în Palestina, Arabia şi Fenicia era recunoscut cel de la Ierusalim.
În cele din urmă, Roma cea veche şi prea strălucită avea sub stăpânirea ei tot restul Răsăritului, al Apusului şi partea Africii [din epistolele lui Ciprian către episcopii Romei nu se vede deloc vreo recunoaştere a dominaţiei Papilor peste Africa].
Asupra puterii foarte largi a Patriarhilor, Sinodul Ecumenic întrunit la Niceea stabileşte clar: «Obiceiurile cele din început să se ţină, cu privire la Libia şi Pentapole din Egipt, ca episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste acestea, fiindcă tot aşa este obişnuinţa episcopului din Roma. Asemenea în Antiohia şi-n celelalte eparhii, să se păzească întâietatea Bisericilor» (canonul 6). În Biserica veche aveau loc continuu întruniri de sinoade pentru motivele menţionate mai sus. Nici Apostolii nu hotărau ceva referitor la credinţă fără a consulta în prealabil adunarea credincioşilor, pe care o reprezintă sinoadele. Şi se vede de aici motivul din cauza căruia, pentru validarea hotărârilor unor sinoade locale întrunite de către Papi pentru a condamna erezii, era cerută autoritatea şi certificarea unui Sinod Ecumenic.
Papa Victor, într-un sinod întrunit la Roma, şi-a expus părerea asupra timpului sărbătoririi Paştilor, chestiune pe care a discutat-o deopotrivă şi a supus-o analizei Sinodul de la Niceea. Papa Liberiu şi urmaşul său Damian au condamnat în sinoade locale erezia lui Macedonie. Aceeaşi erezie a condamnat-o din nou al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Papa Celestin a condamnat într-un sinod ţinut la Roma erezia lui Nestorie. Aceeaşi erezie a condamnat-o Sinodul Ecumenic de la Efes, întrunit special pentru aceasta. Felix al III-lea l-a declarat eretic pe Petru Antiohianul; pe acesta l-a condamnat din nou al cincilea Sinod Ecumenic întrunit tot la Constantinopol. Dispunem de o mulţime nesfârşită de exemple care dovedesc acest obicei foarte vechi al primelor veacuri ale Bisericii; ne limităm însă le cele oferite mai sus, pe care le considerăm suficiente pentru a proba adevărul. Biserica s-a luptat prin orice mijloc să păzească acest obicei; însă semeţia şi orgoliul celor care se luptă prin subtile şi viclene moduri să se rânduiască pe ei înşişi în poziţia de deplini posesori ai unei puteri absolute, fără de nici o supunere, a dus puţin câte puţin la înlăturarea din calea lor a unui obicei atât de sfânt şi de lăudabil”.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
