În Psaltirea Proorocului și împăratului David, care constituie îndeletnicirea zilnică a monahilor, dar și a multor creștini evlavioși, există un stih care spune: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri” (Ps. 90, 4). O mie de ani, Doamne, înaintea ochilor Tăi sunt ca o zi de-a noastră care deja a trecut?
Acest stih, care într-adevăr are un sens teologic profund, a vrut să-l înțeleagă un monah evlavios și virtuos, care se afla într-o mănăstire de obște și se nevoia în asceză și viață duhovnicească pentru mântuirea sufletului său. Cum se poate ca o mie de ani să fie egali cu o zi? Lucru ciudat, taină neînțeleasă, sminteală pentru rațiunea omenească. Oare această însușire au tainele lui Dumnezeu, elementul transcendent, inaccesibil omului limitat…?
Și așa cum frumos a fost formulat, taina nu este ceea ce, din păcate, nu o pot înțelege, ci este ceea ce, din fericire, mă transcende. Nu este o problemă a înțelegerii, ci a trăirii. Așadar, monahul despre care ne este vorba își chinuia continuu mintea pentru a înțelege sensul acestui stih, dar nu a izbutit. Și faptul că în acea mănăstire nu exista un monah înțelept și experimentat, care să-i explice cumva acest stih greu de înțeles și care i-ar fi liniștit inima și i-ar fi satisfăcut dorința sa de învățătură, a făcut să crească și mai mult neliniștea sa sufletească.
Oare ce să fie această veșnicie, care se află în spatele abisului neștiinței noastre și dincolo de orice percepere a simțurilor noastre? Cum este atât de nepercepută de cugetare și depărtată de simțire? Cum o putem trăi, chiar dacă nu o înțelegem? Cum va fi viața în Împărăția lui Dumnezeu? Cum „o mie de ani ca ziua de ieri”? Cum o mie să fie egală cu o unitate? Cum?… Cum?… Cum?…
Toate aceste gânduri se învârteau în mintea monahului, mai ales într-o zi când a rămas singur în Biserică după slujba de dimineață a Utreniei, „singur cu Cel singur”, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Părinții au mers la chiliile lor să se odihnească, însă monahul neliniștit a rămas în casa lui Dumnezeu rugându-se, gândindu-se, adâncindu-se în contemplații duhovnicești și în cugetări sfinte, fiind stăpânit totodată de o intensă dorință de a trăi cândva viața veșnică, de a înțelege ceva din nesfârșitul celeilalte lumi. Și Dumnezeu i-a răspuns. L-a învrednicit să guste puțin, foarte puțin din veșnicie. Și iată cum:
În timp ce se ruga cu umilință și cu luare-aminte, vede deodată înaintea lui un vultur neobișnuit de mare, zburând prin Biserică la mică înălțime. La început mărimea lui l-a înfricoșat, dar repede s-a obișnuit cu pasărea ciudată și încerca s-o atingă. Dar când se apropia de ea, zbura puțin mai departe. Repetând acest joc, monahul și pasărea au ieșit din biserică, apoi din mănăstire și au ajuns la un loc foarte frumos cu vegetație bogată. De altfel aici, în acest loc liniștit, mergea adeseori monahul cu scopul de a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune.
Deodată ciudatul vultur a început să cânte o cântare atât de dulce, atât de neobișnuită și mai presus de lume, încât de la auzul acestei cântări, monahul și-a ieșit din simțiri, a pierdut legătura cu lumea aceasta și a simțit că s-a făcut o schimbare înlăuntrul său. După o vreme și-a revenit, și-a dobândit simțurile, a venit în contact cu realitatea pământească. Vulturul dispăruse și monahul, deși își revenise, era încă mut de uimire. Bucuria pe care o simțea nu se putea exprima în cuvinte. Trebuia însă să se întoarcă la mănăstire și de aceea, plin de veselie duhovnicească, a apucat pe drumul ce ducea la Mănăstire.
Bătând în poartă, a fost cuprins de un sentiment ciudat când a văzut schimbată înfățișarea mănăstirii.
– Frate, nu te cunosc, i-a răspuns portarul. Cine ești?
– Sunt monahul cutare. Dar nici eu nu te cunosc pe tine.
După această primă discuție, a urmat și a doua și a treia cu alți monahi, dar și aceia, la rândul lor, adevereau că nu cunoșteau pe nedumeritul monah. Dar și monahul le spunea că nimic din ceea ce vedea acum în mănăstire nu seamănă cu cele din mănăstirea de odinioară, cu care era atât de familiarizat. Toate îi erau necunoscute. „Cum s-a întâmplat aceasta, se întreba monahul cu nedumerire, căci un ceas am lipsit din mănăstire, iar acum când m-am întors toate sunt necunoscute, diferite?”. Întâmplarea a ajuns la egumen. Aceeași scenă s-a petrecut și aici. Monahului îi era necunoscut egumenul, precum și egumenului acelui mănăstiri necunoscut îi era monahul. Atunci l-au întrebat despre nume, origine, data tunderii în monahism etc. Au adus registrele vechi, așa numitele Monahologhioane, în care sunt scriși toți monahii fiecărei mănăstiri, de la zidirea ei. Și ce să vadă? Mare minune! Numele și datele „ciudatului” monah existau menționate și s-a dovedit că, într-adevăr, a viețuise acel monah în obștea mănăstirii, dar cu 300 de ani înainte.
Dar, oare ce înseamnă aceasta? Domnul l-a învrednicit pe evlaviosul monah să guste puțin din veșnicie prin acea contemplare a părutului vultur, care nu era vultur, ci Îngerul Domnului. Acea preadulce cântare l-a răpit în extaz, făcându-l să creadă că această stare a durat un ceas, când de fapt ea a durat 300 de ani, păstrându-l pe monah într-o stare de nestricăciune.
Această minune ne amintește de minunea cu cei șapte Tineri din Efes, care au dormit 375 de ani într-o peșteră și sunt prăznuiți de Biserica Ortodoxă la 4 August. Acestea sunt lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
În continuare, acel evlavios monah, dezlegându-și nedumerirea referitoare la stihul menționat și la veșnicie, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine cu multă dragoste de Dumnezeu și evlavie. După primirea Dumnezeieștii Împărtășiri s-a dezlegat „în cele dintru care a fost alcătuit”, adormind întru Domnul, înaintea monahilor uimiți ai acestei mănăstiri, care au slăvit pe Preasfântul Dumnezeu pentru cele mai presus de fire și minunate, pe care le dăruiește iubiților Săi robi.
Sursa: Ierom. Nichifor Nassu, Teologia vieții de dincolo de mormânt.
