9. Care sunt roadele nădejdii creștine?
Înainte de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă și o deosebită putere și trăinicie credinței. Astfel, cel ce nădăjduiește în Dumnezeu dobândește multe de la El; omul acela este în stare să mute și munții, zice Mântuitorul (Marcu 11,23). Iar a muta munții se tâlcuiește: a birui cele mai mari piedici. Chiar se și spune că Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni (270) ar fi mutat cu adevărat un munte (287 Gherasim Timus, Dicționar aghiografic, Bucuresti, 1898, p. 337). Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat în două Marea Roșie (les. 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani și șase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nădăjduiește este bogat cu mult înainte de a avea o bogăție, zice Sfântul Ioan Scararul.
1. Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în fața oamenilor, răbdător și liniștit în strâmtorări și în necazuri, și mai cu seamă în fața morții. Cine nădăjduiește în Dumnezeu, acela nu se uită la bunavoință sau la reaua voință a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este răbdător în suferință pentru că știe că “pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atât de răbdător, tocmai din pricina bucuriei ce o simțea nădăjduind în învierea și răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa răsplătirii veșnice? Cămila în pustie își iutește pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea. “Umplutum-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârșit de bucurie”, spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), și -“moartea îmi este câștig” (Filip. 1, 21). “Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos” (Filip. 1, 23). “De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 8). Pentru această cunună, Sfântul Apostol Andrei (62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că văzând crucea, pe care era să fie spânzurat, a strigat: “Bucura-te, cruce fără de preț, Sfințită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!”. Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (+107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul Traian l-a osândit la moarte; și când a auzit că creștinii din Roma vor să-l scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: “Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu”. Sfântul Arhidiacon Lavrentie (+258), osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voise să predea prefectului cetății vasele sfinte ale bisericii, pe cănd era chinuit, zicea bătându-și joc de cei ce-l chinuiau: “Acum întoarceți-mă și pe partea cealaltă a trupului, că una e friptă”. Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o ancoră tare (Evr. 6, 19) și, după cum ancora ocrotește corabia în vreme de furtună, așa și nădejdea ferește sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agață de fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.
2. Nădejdea crestina indeamna cu putere spre fapte bune si spre virtuti. “Nadejdea noastra este tot atat de neindoielnica, zice Fericitul Augustin, ca si o intamplare petrecuta in trecut”. Ea a intarit pe Sfintii Mucenici in luptele cu prigonitorii lor pagani, pentru ca “nadejdea usureaza necazurile din aceasta lume”.
3. Nădejdea creștină chezăsuiește viața veșnică. “Cine v-a mântuit?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi și tot el răspunde: “Numai nădejdea în Dumnezeu și încrederea în făgăduințele și în darurile Sale”. Casa lui Dumnezeu este întemeiată pe credința, zidită pe nădejde și terminată prin dragoste. În cer însă nădejdea nu va mai ființa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am dorit și așteptat. “De aceea credința și nădejdea vor înceta când aceste bunătăți ni se vor înfățișa “293 (Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529).
10. Despre cine se poate spune că păcătuiește împotriva nădejdii creștine?
Se spune că păcătuiește împotriva nădejdii creștine: 1) Cel ce se încrede numai în el însuși sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu; 2) Cel ce se deznădăjduiește de ajutorul lui Dumnezeu; 3) Cel ce nădăjduiește cu prea multă cutezanța în mila lui Dumnezeu și 4) Cel ce ispitește pe Dumnezeu.
1. Nădejdea celui ce se încrede în sine sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, nu este nădejde creștină, nici dumnezeiască, ci nădejde pământească. La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se laudă cu bărbăția lui (Matei 26, 33); dar n-au trecut decât câteva ceasuri și el, jurându-se, a tăgăduit pe învățătorul (Matei 26, 72). Asemenea și uriașul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, își bătea joc de israeliți, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52). A te încrede în tine însuți, zice Fericitul Augustin, înseamnă a nu avea alt ocrotitor în afară de tine însuți; fiindcă Dumnezeu nu ocrotește pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nădejdea creștină poate striga cu încredere: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac” (Ps. 30, 1).
2. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, păcat care depărtează de mântuire. Deci, să ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne pot bântui; să nu pierdem niciodată credința că Dumnezeu iartă păcatele și ne ocrotește de necazuri. Cuvintele lui Cain: “Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta” (Fac. 4, 13), sună întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit și neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. În deznădejde căzuse și împăratul Saul atunci când, împresurat de filisteni în război, și-a făcut singur seama aruncându-se în sabie (I Regi 31, 3-4).
Creștinul adevărat nu deznădăjduiește. El știe că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârșita și ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică. Înainte de păcat, teme-te de dreptate;
După păcat, nădăjduiește în milostivire, zice Sfântul Grigorie Dialogul. Că Părintele ceresc primește cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăiește, ne-a arătat Însuși Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Luca 15,11) și în cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).
Deznădejdea împinge pe om de multe ori să-și ia singur viața; deci, la moartea veșnică. luda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt și fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăință și de fapte bune. “Cine deznădăjduiește de mila lui Dumnezeu, îl necinstește, la fel cu cel ce se îndoiește de existența Lui”, zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că luda a jignit pe Domnul mai puțin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.
3. Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi și de el. În adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este și drept (I Ioan 3, 7). Greșește deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu, și nu și în dreptatea Lui. Că zice: “Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca 13,3), ca și galileenii uciși de Pilat. Drept aceea, încrederea și frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este și atunci când cutezanța prea mare înlătură teama.
4. Ispitește pe Dumnezeu cel care, fără pricină binecuvântată, se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o sa-l scoată nevătămat, ajutându-l. Adică, cine se bate fără pricină binecuvântată, cui nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, cine se aruncă în primejdie numai pentru semeția de a înfrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu și, deci, nu poate nădăjdui în ajutorul Lui. Căci zice Sfânta Scriptură: “Cel ce iubește primejdia va cădea într-însa” (Înț. Sir. 3, 25). Biserica nu cinstește ca mucenici pe cei care în vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesăbuință în calea prigonitorilor, cu toate că și aceia au murit mărturisind pe Hristos.
11. Prin ce mijloace se întreține și se împrospătează nădejdea?
Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea și împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13 și Iuda 20). Rugăciunea stăruitoare este – securea deznădejdii” (Sfântul Ioan Scărarul) și este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veșnică – ținta cea mai de pe urmă a nădejdii. Și, după cum credința fără fapte bune este moartă (Iacov 2, 26), așa și nădejdea fără rugăciune este amorțită. “încă și prin cuminecarea cu înfricoșatele și preacuratele Taine, adică trupul și sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el”.
