Starețul nu iubea deloc banii, ci doar se folosea de ei, evitând agoniseala și nădăjduind numai în Dumnezeu. Odată, făcându-se între părinți o discuție despre bani, și în special despre lirele de aur, Părintele Efrem s-a hotărât să se roage pentru a-l înștiința Dumnezeu despre influența aurului asupra stării duhovnicești a omului.
Când a terminat rugăciunea, s-a gândit că are o liră în mână, a considerat-o ca fiind a lui și și-a spus sieși: “Vrei să ai lira ta, dar te vei duce în iad din pricina ei”. Atunci sinea lui i-a răspuns: “Chiar dacă mă voi duce în iad, totuși am lira!”. Și astfel și-a dat seama de influența pierzătoare pe care o are patima iubirii de argint asupra sufletului omului.
De asemenea, spunea și câteva istorisiri pentru a condamna această patimă. O femeie săracă lucra ostenindu-se toată săptămâna și cu salariul pe care îl câștiga, își cumpăra de fiecare dată câte o liră. Odată, cineva i-a făcut observație, sfătuind-o să folosească lira pentru a-și cumpăra lucrurile necesare. Iar ea a răspuns: “Ce spui, omule? Eu mă ostenesc o săptămână întreagă pentru a dobândi această liră, iar acum să o pierd?”.
Suma tuturor economiilor Starețului era zero. El nu ținea socoteala cheltuielilor și nici a veniturilor. De îndată ce prisoseau niște bani, îl chema pe fratele responsabil și îi spunea: “Fiul meu, să faci o comandă de materiale: nisip, ciment și altele”. Iar aceasta o făcea numai pentru a nu avea niciun ban adunat, deși făcuse o mulțime de reparații la casă, în afară de chiliile ce erau destinate pentru adăpostirea fraților.
De multe ori portofelul său era gol atunci când trebuiau să cumpere diferite lucruri. Însă într-un alt dulap avea uneori ceva bani puși în plicuri.
– Părinte, de ce nu folosim din acei bani, acum când avem nevoie?
– Aceștia sunt pentru patruzeci de liturghii. Când iese pomelnicul, atunci iau banii.
În cele din urmă, după multe insistențe, a primit să folosească din banii pentru patruzeci de liturghii, atunci când aveau nevoie, dar era cu multă grijă până își îndeplinea obligația pomenirii numelor. Dar restul banilor îl lua abia atunci când se terminau cele patru-zeci de liturghii, căci abia atunci îi considera ca fiind ai lui.
Milostenii nu primea, și chiar dacă cineva îi trimitea bani pentru a se ruga pentru el, Starețul făcea pentru acela câteva paraclise, atâtea câte considera că echivalau cu banii, după care îi împărțea pe ici-colo, unde era nevoie. Și aceasta o făcea mai ales în ultimii săi ani de viață, fiind neputincios la pat și însemnându-și într-un carnețel paraclisele făcute cu metania.
Mulți erau cei care trimiteau bani, cerând ca Starețul să săvârșească pentru ei patruzeci de sfinte liturghii sau să fie pomenite numele lor la Sfânta Proscomidie. Pentru acești bani depunea multă osteneală. Numele pe care le pomenea la Sfânta Proscomidie le ținea foarte mult în comparație cu banii pe care îi lua. În decursul unui an nu putea să săvârșească decât aproximativ de șase ori câte patruzeci de sfinte liturghii.
Odată l-a vizitat un egumen cuvios împreună cu câțiva părinți din obștea lui. Plecând, Starețul a oferit unuia dintre ei un pachețel cu câteva peceți făcute de el. Era un dar făcut din noblețe și respect. Când însă egumenul s-a întors la mănăstirea lui, a considerat că nu este bine să-l lipsească pe Părintele Efrem, pustnicul cel sărac, de rucodelia din care trăia. Așadar, a trimis prețul cuvenit pentru peceți, împreună cu câteva cuvinte de mulțumire. Banii s-au întors înapoi la expeditor, însoțiți de o mică întrebare: “Iertați-mă, dar poarta cea strâmtă numai pe Sfințiile Voastre vă în-cape?” (Matei 7, 13).
Altora, care din dragoste și evlavie nu voiau să primească banii pe care Starețul li-i datora pentru diferite cumpărături, le făcea următoarea observație: “Bine, dar banii mei nu sunt valabili?” sau alta și mai aspră: “Ce să cred, fiul meu? Că mă consideri cerșetor?”.
Extras din Starețul Efrem Katunakiotul– Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004.
