Despre păcatul strămoșesc

132. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată și voință liberă. El nu era însă desăvârșit, căci desăvârșirea se câștigă prin încercare și deprindere. Ea constă în curația păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumusețată prin părtășia ei cu Duhul Sfânt (Fac. II, 7). Numai această părtășie îi asigură lumina sfințeniei și apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continuă înălțare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniștit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mișcărilor neorânduite.

Sfințenia primilor oameni nu era desăvârșită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare și neștiință copilăreascș, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăție și nerăutate. Îmbrăcați în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simțeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nemuririi, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam și Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuința îmbrăcăminții. Scriptura zice : “Erau amândoi goi și nu se rușinau” (Fac. II, 25). Neascultarea și păcatul nesăvârșindu-se încă, ei erau îmbrăcați în mărirea cea de sus. De aceea nu se rușinau. După călcarea poruncii însă, a venit rușinea și cunoașterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu o uimitoare ușurintă de cunoaștere și cu o înțelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfățișează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede și curată, dată lui de Dumnezeu, și-și menține vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: “Și a pus Adam nume tuturor dobitoacelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor pamântului? (Fac. II, 20). În limbă, adică în puterea de a vorbi, pe care o capată Adam, odată cu zidirea lui, se arată firea rațională a omului. Primii oameni, înainte de păcat trăiau o viață fericită. Ei n-au fost zidiți nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge, fie la moarte, fie la nemurire, după ascultarea sau neascultarea lor față de porunca lui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăție, de fericire, de cunoaștere, de putință de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârșire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârșire, după cum se și putea abate de la desăvârșire, folosindu-se de același mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

123. Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om ?

Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtășească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu și de fericirea de a cunoaște, de a iubi și de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosmos), cum zic Sf. Părinți. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeiești. Rostul sau în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

124. Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mâncați dintr-însul că în orice zi veți mânca din el, cu moarte veți muri” (Fac. II, 17).

125. Adam și Eva au păzit această poruncă?

Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de șarpe și sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, și Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe șarpe, a prezis necazuri și suferințe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac. III, 15 si urm.).

126. Cum se numește acest păcat al lui Adam?

Acest păcat se numește păcatul strămoșesc, fiindcă a fost făcut de strămoșul neamului omenesc. Păcatul acesta a trecut la toți oamenii, cum spune Sf. Apostol PAVEL : “Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. V, 12).

127. Cum se moștenește păcatul strămoșesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune, este că păcatul acesta pe care-l moștenim din tată în fiu, prin nașterea firească, nu ni se socotește ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeiești și care este egală cu păcatul în fața legii lui Dumnezeu. Pentru ca această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuși, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici, dar care totuși, moștenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. VII, 20 ; II Cron. VI, 36; Iov IV, 17-19; XIV, 4; XV, 14-16; XXV, 4; Psalm. XIII,. 1.3; L, 6; LII, 2-4; LVII, 3-4; Prov. XXX, 9; Eci. VII, 20; Sirah XXV, 23, 27; Rom. III, 10-12; V, 12-19; Iac. III, 2; I Ionn I, 8).

128. Care au fost urmările păcatului strămoșesc?

Păcatul strămoșesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului și prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mișca greu, deosebește anevoie cele ce are de cunoscut și mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu , privește mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viața trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ștergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeiești. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit. Prin păcatul strămoșesc, primii oameni au pierdut sfințenia, curăția și putința de a nu muri. Pierzând harul, ei au pierdut și roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam și-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putința de a nu muri, la care ar fi contribuit și pomul vietii, de care nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. III, 22).

Prin păcatul lor, primii oameni și-au pierdut liniștea desăvârșită a trupului, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat “prin neascultarea unuia singur”. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol PAVEL este “plata păcatului” (Rom. VI, 23 ; I Cor. XV, 22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească și veșnică. Dumnezeu Însuși a vestit primilor oameni că vor muri, dacă nu vor asculta porunca (Fac. II, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă că Adam și Eva și-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri și de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.

Total
31
Shares
Previous Post

Efectele medicale ale rugăciunii

Next Post

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul – 18. Ajută și este clevetit

Related Posts