În urma sinoadelor întrunite până la momentul acesta în Răsărit, se pare că majoritatea episcopilor răsăriteni înclinau spre arianism, care s-a întărit datorită prieteniei lui Eusebiu cu Constantin cel Mare şi cu Constantin, fiul acestuia, şi datorită intrigilor membrilor Curţii şi ale eunucilor arieni care făceau totul pentru impunerea arianismului, întrebuinţând adesea forţa. Însă, în timp ce Răsăritul se afla sub presiunea arianismului, Apusul încă rezista în credinţa niceeană. Neaflând dreptate în Răsărit, Atanasie s-a gândit să se îndrepte spre Apus pentru a-şi găsi dreptatea.
Cei din jurul lui Eusebiu, temându-se de realizarea unui acord între ortodocşii de pretutindeni şi ca nu cumva să se întruneascăsub preşedinţia episcopului Romei, ca păstrător al credinţei de la Niceea, un sinod liber de presiunile politice ale Curţii imperiale care să-l dezvinovăţească pe Atanasie, au trimis la Roma, cu care toate Bisericile ortodoxe se aflau în comuniune în vremea aceea, ca una care era de aceeaşi credinţă şi cea dintâi în ordinea Bisericilor, un memoriu cu aşa zisele vini ale lui Atanasie [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 4]. Mai mult, Eusebiu i-a scris lui Iulius „să-l judece pe acesta în baza celor hotărâte asupra lui Atanasie la Tyr” [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 8], după cum spune Hermius Sozomen.
Aceleaşi lucruri le spune şi Socrate: „Eusebiu, lucrând toate după voia lui, a trimis soli la Iulius, episcopul Romei, rugându-l să se facă judecător a toate câte s-au spus împotriva lui Atanasie şi să-l cheme pe acesta la el spre a fi judecat” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 11]. Deşi a aflat de uneltire, Atanasie, primind calomniile cele împotriva lui ale eusebianiţilor – deoarece Iulius i-a trimis memoriul, arătându-i că a fost pus de către sinod ca judecător al lui, fapt pentru care îl cheamă la Roma – se înfăţişează la Roma de îndată ce a fost chemat [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 4]. Cei din jurul lui Eusebiu, însă, cunoscându-şi vina din minciunile redactate împotriva lui Atanasie şi văzând că sinodul de la Roma a fost întrunit sub un împărat ortodox, Constant, neavând nici arbitri, nici eunuci, nici boieri, nici prieteni arieni care să le fie favorabili, nici exercitarea forţei, după cum spunea Atanasie în al doilea cuvânt de apărare, nu s-au deplasat la Roma, invocând justificări mincinoase şi războiul cu perşii. Desigur că, din întrunirea acestui sinod, nu reiese nici o concluzie favorabilă pretenţiilor papistaşilor, deoarece sinodul îi prezintă Papei chestiunea, impulsionat de scopuri ascunse, pentru a-l judeca pe Atanasie în sinod, spre a fi condamnat. Dar să vedem continuarea.
Sfântul Pavel, episcopul Constantinopolului, alungat de pe tronul său de arieni, s-a dus şi el la Roma unde a aflat de venirea Sfântului Atanasie şi de întrunirea sinodului. La acest sinod au venit şi episcopii caterisiţi de sinodul de la Antiohia [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 7 şi Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 13]. Sinodul s-a întrunit la Roma; a fost alcătuit, după cum spune Sfântul Atanasie, din cincizeci de episcopi şi, fiind „un sinod ortodox, le-a luat apărarea ortodocşilor nedreptăţiţi și, văzând mai ales şi vicleana schimbare de către eusebianiţi a credinţei de la Niceea”, avea să-i dezvinovăţească pe cei de curând condamnaţi, după cum scrie limpede Iulius în epistola sa. Împăratul Apusului s-a aflat şi el între cei care au ostenit pentru desfăşurarea acestui sinod. Sinodul, aşteptându-i timp de un an şi jumătate pe eusebianiţi, la cererea cărora s-a întrunit, şi văzând că nu vin, nu i-a mai aşteptat, fiind clar că aceia au renunţat la venirea la Roma, şi a trecut la cercetarea acuzaţiilor împotriva lui Atanasie, dintre care pe unele le-a găsit cu totul mincinoase.
În timpul acesta, însă, se întruneşte un mare sinod în Egipt la care, după cum reiese din epistola enciclică a sinodului de la Sardica care s-a întrunit la puțină vreme după acesta, au participat optzeci de episcopi, fapt dedus şi din cele optzeci de semnături ale episcopilor; potrivit celui de-al doilea cuvânt de apărare al lui Atanasie, au participat o sută. Scopul sinodului era dezvinovăţirea lui Atanasie. Participanţii au scris distinşilor episcopi ai Bisericii Soborniceşti precum şi lui Iulius al Romei şi Bisericii de acolo, pledând în favoarea lui Atanasie ca unul care fusese nedreptăţit [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 8 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 9]. Sinodul de la Roma i-a dat dreptate lui Atanasie, trimiţând eusebianiţilor hotărârea printr-o epistolă a lui Iulius, „mustrându-i pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Epistola a fost trimisă de Iulius prin preoţii Elpid şi Filoxen, iar lui Atanasie şi lui Pavel le-au fost redate scaunele episcopale [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a III-a, cap. 8]. Întrunirea acestui sinod, care a avut loc cu încuviinţarea lui Constant, n-a avut desigur nici o particularitate care să-l deosebească de atâtea alte sinoade întrunite împotriva şi în favoarea lui Atanasie. Cei persecutaţi în Răsărit de către arieni, au recurs la sprijinul Romei nu pentru că-l aveau pe Papă ca instanţă supremă, ci pentru că era ortodox şi se găsea într-un stat ortodox, sprijinit de arhierei ortodocşi şi fiindcă în Apus lipseau eusebianiţii şi eunucii şi purtătorii de cârje şi boierii şi violenţa şi pentru că sperau să afle dreptate de la cei de aceeaşi credinţă, liberi de orice presiune dinafară. Acestea sunt adevăratele motive care i-au împins pe cei condamnaţi în Răsărit să recurgă la Roma şi nimic altceva. Că Papa nu avea vreun drept particular de recurs (appellatio) sau de altă natură, vom vedea în cele ce urmează, legat de momentul primirii de către eusebianiţi a epistolei şi a deciziei lui Iulius.
Primind epistola lui Iulius, eusebianiţii s-au necăjit mult şi i-au scris lui Iulius în mod ironic şi ameninţător. Iată ce zice Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 12, cartea a 3-a, 3]: „De îndată ce a ajuns să afle Eusebiu despre cele judecate de Iulius asupra lui Atanasie, primind epistola cei ce trăiau pe lângă el, cu greu au suportat şi, strângându-se în Antiohia, i-au scris înapoi lui Iulius o epistolă împodobită cu elocinţă şi alcătuită în termeni juridici, plină de ironie nu puţin şi nu lipsită de ameninţări grozave foarte. Mărturisind în scrisori că aduc toată cinstea Bisericii romane ca şcoală a Apostolilor [urmând de bună credinţă tradiţia], ca una ce s-a arătat de la început mitropolie de cinste; cu toate că de atâta vreme au venit să locuiască într-însa învăţătorii dogmei, se cuvine să poarte rangul al doilea, fiindcă nu după mărime sau mulţimea credincioşilor Bisericii se arată superioară, mai degrabă decât a birui prin virtute şi prin alegere. Şi au considerat condamnabil a avea Iulius părtăşie cu cei din jurul lui Atanasie şi şi-au arătat ostilitatea, ocărând sinodul acestora şi respingându-i hotărârea, iar cele petrecute (le-au considerat) nedreptate şi au defăimat aşezământul bisericesc, nefiind de acord”.
Iar Hermius Sozomen continuă, zicând: „În cele din urmă, arătând dispreţ faţă de scrisorile lui Iulius, i-au izgonit pe Atanasie şi pe Pavel, pe Asclipa, pe Marcel şi pe Luciu. Şi i-au mai scris lui Iulius că, dacă este de acord cu caterisirea celor care au fost caterisiţi şi cu hirotonia celor care au fost hirotoniţi, vor avea pace, iar dacă nu, se va petrece contrariul. Fiindcă nici atunci când apusenii l-au caterisit pe Novaţian, răsăritenii nu i-au mustrat”, astfel încât, niciunuia mai mult, niciunuia mai puţin i se cuvenea egalitatea şi respectul reciproc. Este evident că această poziţie şi limbajul eusebianiţilor la adresa lui Iulius nu arată recunoaşterea unor drepturi şi calităţi, nici nu susţine dreptul de recurs. Dar să vedem cum a răspuns Iulius la acestea. Izgoniţi şi neavând unde să se refugieze, Atanasie şi Pavel au recurs din nou la Roma, la fel şi cei din cercul lui Atanasie. Iulius le scrie din nou eusebianiţilor o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, îndreptăţindu-se privitor la cele pentru care s-a recurs la el, şi notându-le încă multe în favoarea credinţei şi a părinţilor nedreptăţiţi; iar când a văzut că prin scrisorile lui nu reuşeşte nimic, le-a arătat pe acestea împăratului Apusului, Constant, care, rugat fiind de Iulius, i-a scris fratelui său Constanţiu cerându-i să-i trimită pe cineva pentru a justifica caterisirea lui Atanasie şi a lui Pavel şi a celorlalţi. Sunt trimişi Narcis de Cilicia, Teodor de Perinthos, Maris de Calcedon şi Marcu de Arethousa. Socrate scrie următoarele despre aceasta:„Împăratul Apusului, aflând de cele împotriva lui Atanasie şi Pavel, i-a trimis scrisori lui Constanţiu cerându-i trei episcopi care să dea socoteală de caterisirea oamenilor acestora” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 19].
Istoricii relatează că, ajungând în Italia, cei patru trimişi şi-au susţinut cauza pentru a-l convinge pe împărat, care îi întrebase dacă judecata sinodului răsăritean fusese dreaptă, defăimându-i faţă de Constant pe Atanasie şi pe Pavel şi pretinzând că aceştia au ascuns faţă de cei din Roma o altă expunere de credinţă a lor din care lipseşte termenul „de o fiinţă” (omoousios), expunere pe care predând-o ei lui Constant, nu le-a fost de nici un folos. Ca urmare, disputa s-a prelungit pentru încă trei ani, după care au făcut un alt sinod, trimiţând procesele-verbale ale acestuia în Italia prin Eudoxiu de Ghermanicia şi Macedonie de Mopsuestia.
Expunerea sinodului a fost numită „cea în multe versuri” şi din ea este scos termenul de „omoousios” (de o fiinţă). La rândul lor, apusenii, cu care s-au unit şi Tracii, Macedonenii, Eladiţii, Dacii, Panonii şi Ilirii (în afară de Ursachie de Singidon, Valent de Myrsa, Fotinie de Sirmium şi Auxenţiu de Mediolan şi a altor câtorva, foarte puţini) au declarat în mod foarte înţelept că lor le este de ajuns credinţa cea adeverită la Niceea şi că de alta nu au nevoie [Socrate, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 17]. Credem că şi din cele spuse mai sus nu rezultă vreo stăpânire atotputernică a Papilor. Considerăm cu totul de prisos să evidenţiem diversele puncte care pun la îndoială aşa zisa jurisdicţie supremă a Papilor. Ce să spunem şi de faptul că recursul către Papă nu le-a fost de nici un folos lui Atanasie, lui Pavel şi celorlalţi care au căutat scăpare la el, de vreme ce lucrurile au rămas la fel şi după trecerea a trei ani. Dar să vedem şi evenimentele care au urmat. Disputa care a avut loc, deşi nu a adus nici un rezultat bun, favorabil celor acuzaţi, a avut totuşi ceva folositor: Constant şi-a dat seama că Atanasie şi cei împreună cu dânsul au fost acuzaţi pe nedrept, fapt pentru care şi-a dorit să-i reaşeze pe aceştia pe tronurile lor episcopale: „I-a scris deci fratelui cu durere, spune Hermius Sozomen [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 11], ca să le dea tronurile celor despre care era vorba, însă nici el nu a ascultat.
În cele din urmă, fiindcă împăratul însuşi i-a cerut fratelui ca sprijinitorii lui Atanasie să-şi reia tronurile lor şi, scriindu-i, s-a arătat mâhnit pentru că nici unul şi nici el nu s-a opus eresului celui împotrivitor. Doar apropiaţii lui Atanasie şi Pavel i-au cerut sinod pentru apărarea dogmelor celor drepte împotriva cărora s-a uneltit. Atunci, cu voia împăraţilor, s-a hotărât să pornească episcopi din ambele părţi ca să ajungă într-o zi anume rânduită în cetatea Sardica (Sofia)”. Iar Socrate zice: „Cei din jurul lui Pavel şi a lui Atanasie i-au rugat pe greci să facă sinod, pentru a reaşeza prin Sinod Ecumenic cele susţinute de ei şi cele despre credinţă; se convoacă aşadar iarăşi Sinod Ecumenic la Sardica, la hotărârea celor doi împăraţi” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 20]. Aşadar Constant, iar nu Iulius, i-a scris lui Constantin pentru a-i reaşeza pe tronurile lor pe Atanasie şi pe cei dimpreună cu el. Sinodul Ecumenic este întrunit nu la iniţiativa Papei, ci la cererea celor acuzaţi. Este întrunit nu prin decizia Papei, ci prin decizia celor doi împăraţi. Aşa că nici aceste evenimente nu pledează în favoarea unei autorităţi supreme a Papilor [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 5 şi 2]. Dar poate că partizanii primatului vor întoarce în favoarea lor opiniile lui Socrate şi ale lui Hermius Sozomen, care spun următoarele: „Căci Iulius i-a mustrat pe eusebianiţi pentru că nu l-au chemat (pe el) la sinod, deoarece legea bisericească porunceşte că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 5, 2] şi că pe Atanasie şi pe ceilalţi, ca unii ce se bucură de privilegiile Bisericii celei din Roma, Iulius i-a întărit cu scrisori sincere, redându-i fiecăruia scaunul său şi arătând îngăduinţă celor ce se înclină înaintea lor” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 15 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 7].
Privitor la citatul anterior, le spunem acestora că, în primul rând, cele prezentate nu au nici o susţinere, fiindcă nici Socrate şi nici Hermius Sozomen nu fac trimitere la canonul care dispune „că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei”, nici nu stabileşte ce canon este acesta şi al cărui sinod. În al doilea rând, dacă aceasta este opinia lor proprie, ea nu poate avea vreo greutate deoarece le aparţine lor ca persoane individuale şi, în al treilea rând, cuvintele acestea sunt îndoielnice şi nasc suspiciuni, deoarece contravin adevărului, de vreme ce am văzut că până atunci au avut loc o mulţime de sinoade locale şi eparhiale, însă nici unul dintre ele nu i-au recunoscut Papei o asemenea putere şi astfel de privilegii. Iar primul Sinod Ecumenic nu spune un cuvânt despre acest privilegiu, încât reiese mai luminos decât lumina soarelui faptul că cele relatate sunt opera unei mâini care a falsificat multe. Nu-i deloc de mirare atâta timp cât bazele primatului şi a superiorităţii Papilor au fost puse de epistolele pseudo-clementine, adică din secolul al doilea. Dacă Iulius se bucura de astfel de privilegii, era dator să le aducă aminte de ele adepţilor lui Eusebiu.
Acesta din urmă (Iulius), însă, n-a scris nimic despre aşa ceva, în afară de faptul că i-a „mustrat pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Nici atunci când i-au scris, ironizându-l şi ameninţându-l, nu le-a pus în faţă privilegiile şi canonul, ci „le-a scris o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, justificându-se asupra celor pentru care i s-au adresat cu recurs”. De unde atâta uitare? Nici n-a scris: ,,era necesar a-l întreba mai întâi pe Papa și astfel a-l supune pe Atanasie prin caterisire, iar pe Grigorie a-l promova”, ci a scris doar că „trebuia ca despre acţiunile acestea ale răsăritenilor să fie înştiinţaţi și apusenii, pentru ca dreptatea să fie stabilită de către toți, căci cei ce sufereau erau episcopii acelor Biserici ai căror singuri învăţători au fost Apostolii”. Şi adaugă Iulius următoarele: „Epistola a fost scrisă la îndemnul sinodului cel de la Roma”, adică nu ipso jure, şi completând: „deşi am scris eu singur, părerea nu este doar a mea singur, ci a tuturor episcopilor celor din Italia şi de prin părţile acesteia” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1761, vol. I, pag. 212]. Aşadar nu invocă privilegii, ci autoritatea sinodului. Unde sunt deci privilegiile menţionate de Socrate şi de Sozomen? De ce scoate în evidenţă ca judecător sinodul, iar nu pe sine însuşi? Desigur pentru că nu poseda nici un privilegiu, nici un rang monarhic, nici o autoritate judecătorească supremă, nici puterea de a primi recursuri [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 3-a, cap. 12].
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
