Valoarea icoanei bizantine

  Era toamna anului 1499. Bunica Anghelina m-a înştiinţat că voi merge la un banchet al principelui Vladislav, în suita domnească a tatălui meu. Am fost îmbrăcată în veşminte de preţ, cu diademe şi po­doabe de aur în păr, cu rochie de brocart argintat şi nestemate în loc de nasturi. La unsprezece ani, se chema că eram de acum o prinţesă a Sremului! Bunica a scos din cuferele ei de podoabe aceste daruri şi m-a gătit cu dragoste. M-a sfătuit cum să mă port, spunându-mi cu înţelepciune că acea vizită va fi însem­nată pentru mine. Şi aşa a fost.

Îmi amintesc cât de maiestuoasă mi s-a părut Curtea de la Buda, cu palatul regelui Vladislav şi cu mulţimea nobililor veniţi de pretutindeni! După ceremonia primirii şi masa cu fast împărătesc, oas­peţii mai tineri au fost poftiţi în salonul de pictură al Curţii, fala întregului palat. Era acolo o artă cu totul nouă pentru mine, străină de zugrăveala ce-mi încălzea inima în bisericile noastre sârbeşti. Din tablouri îmi părea că mă urmăresc priviri reci, de care-mi era teamă.

Gazda, un nobil învăţat al palatului, ne-a lăudat însă arta apuseană:

– Pe ruinele Constantinopolului, pe care cu toţii l-am plâns, se ridică o nouă lume şi o nouă artă. Europa merge de acum pe calea înnoirii şi iluminării, slobozindu-se de canoanele de­păşite de vremi. Priviţi această Madonă! ne-a mai spus el, arătându-ne un tablou în care Preacurata Fecioară era desple­tită şi purta în braţe un prunc dezbrăcat. Câtă graţie, câtă căl­dură umană!…

Aceste cuvinte au fost pentru mulţi dintre oaspeţi o grea umilinţă, căci protecţia pe care ne-o dăruiau apusenii n-a fost niciodată dezinteresată.

Atunci însă s-a auzit un glas:

– Am admirat meşteşugul mare al zugravilor domniilor voastre! Să ştiţi însă că această pictură se adresează mai mult simţurilor trupeşti decât sufletului, iar ceea ce se clădeşte pe sim­ţuri are tăria nisipului şi a cenuşei. Icoana bizantină nu va muri, pentru că puterea ei este duhovnicească. În icoana bizantină noi mărturisim şi păzim neatinsă curăţia Maicii Domnului. Ea este Maica unui Fiu Răstignit şi prin aceasta, a tuturor celor ce pă­timesc. Şi-mi pare că Preacurata se odihneşte mai mult în fres­cele bisericilor noastre cotropite de turci, decât în palatele pline de fast, unde pare dezbrăcată de neprihănirea ei!

Mi-am ridicat privirea spre cel ce rostise aceste cuvinte în­drăzneţe. Era un tânăr jupan din Ţara Românească, înalt la stat, cu ochii luminaţi de sprâncene duioase, cu faţa senină şi bucle castanii până la umeri. Vorbise cald, liniştit, însă cu pute­re. L-am privit cu recunoştinţă şi sfială, ca pe un înger coborât din frescele sârbeşti…

Spre seară l-am zărit iarăşi în grădină, deosebi de zarva palatului. Stătea drept, adâncit în gânduri, scrutând dincolo de frumuseţile grădinii principelui Vladislav. Abia când m-am apropiat mi-a auzit paşii în covorul de frunze. S-a plecat înain­tea mea, deşi nu eram decât o fetiţă de unsprezece ani, iar eu am îndrăznit să-i spun:

– Vă sunt recunoscătoare pentru cuvintele frumoase ce le-aţi rostit. Drept mulţumire, aş vrea să vă fac un dar din partea ţa­rului Iovan Brancovici. Este un medalion cu chipul Maicii Domnului, Maica celor ce pătimesc, Ocrotitoarea creştinilor…

Şi i-am întins medalionul pe care-1 purtam la gât. El m-a privit cu dragoste şi uimire, spunând că nu este vrednic de un asemenea dar…

O voce însă a curmat vorbirea noastră:

– Miliţa!. Despota Miliţa!…

Era glasul tatălui meu, care mă căuta nedumerit. Am aler­gat înspre palat, lăsând în urma paşilor foşnetul frunzelor, iar în mâinile acelui necunoscut medalionul Maicii Domnului şi, odată cu el, o parte din inima mea.

Această amintire luminoasă am purtat-o în suflet cu taină şi dor în toţi anii copilăriei…

Înainte de plecarea de la Buda ne-am luat rămas bun cu pace unii de la alţii. Atunci am aflat că tânărul cel cu chip de înger era mare dregător la Curtea lui Radu, voievodul Țării Românești.

Acesta era Neagoe Basarab, omul de care Maica Domnului mi-a legat viața din anii copilăriei. Aveam să-l reîntâlnesc abia peste cinci ani, în Țara Românească.

Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești – ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești

Total
16
Shares
Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Post

Timpul: însemnătatea, risipirea și buna lui întrebuințare

Next Post

Pruncii nenăscuţi se sinucid în uterul mamei, dacă nu sunt doriţi

Related Posts