Despre păzirea de binele firii omeneşti căzute

Ți-a venit vreun gând bun? Opreşte-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negândite. Simţi în inimă vreo insuflare bună? Opreşte-te: nu îndrăzni să te laşi dus de ea. Ia Evanghelia ca îndreptar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun şi insuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învăţătură a Domnului? Curând vei vedea că nu este nicio potrivire între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul şi de aceea însuşi acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gustoasă şi sănătoasă, atunci când este amestecată cu otravă. Păzeşte-te de a săvârşi binele firii căzute! Săvârşind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine şi trufia, vei atinge cea mai apropiată asemănare cu demonii. Dimpotrivă, săvârşind binele evanghelic, ca un ucenic adevărat şi credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om.[…]

În veacul nostru, îngâmfat de prosperitatea sa, cei mai mulţi dintre oameni, care se proclamă pe sine creştini şi mari săvârşitori ai binelui, s-au aruncat spre săvârşirea dreptăţii firii căzute, respingând cu dispreţ dreptatea evanghelică. Această majoritate să bage în urechi caracterizarea Domnului: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine. În deşert mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15, 8-9). Cel ce lucrează dreptatea omenească este plin de părere de sine, de cugetare semeaţă, de amăgire de sine; el propovăduieşte, trâmbiţează despre sine, despre faptele sale, nebăgând nicicum în seamă opreliştea pusă de Domnul (Mat. 6,1-18); cu ură şi răzbunare plăteşte el acelora care ar îndrăzni să-şi deschidă gura pentru a se împotrivi, oricât de întemeiat şi bine intenţionat dreptăţii lui, se recunoaşte pe sine vrednic şi preavrednic de răsplăţile pământeşti şi cereşti. Dimpotrivă, lucrătorul poruncilor evanghelice este întotdeauna adâncit în smerenie: punând faţă în faţă măreţia şi curăţia preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însuşi, el recunoaşte întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare măsură neîndestulător şi nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritând muncile vremelnice şi cele veşnice pentru păcatele sale, pentru părtăşia nedesfăcută cu satana, pentru căderea cea de obşte a tuturor oamenilor, pentru propria lui stăruinţă în cădere; în fine, pentru însăşi plinirea neîndestulătoare şi adesea anapoda a poruncilor.

Înaintea oricărui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el pleacă, smerit, capul, ştiind că Dumnezeu prin necazuri dă învăţătură slujitorilor Săi în vremea călătoriei lor pământeşti. Unuia ca acesta îi pare rău pentru vrăjmaşii săi şi se roagă pentru ei ca pentru nişte fraţi aflaţi sub înrâurirea demonilor, ca pentru nişte mădulare ale aceluiaşi trup, lovite de boală în duhul lor, ca pentru nişte binefăcători ai săi, ca pentru nişte unelte ale Dumnezeieştii Pronii.[…]

Previous Post

Cât de periculoasă este acupunctura?

Next Post

Marea minune a Sfântului Panteleimon, mărturisită de un medic

Related Posts
Total
0
Share