Monahul Moisi Aghioritul
Iubitorul de oameni Dumnezeu primește întotdeauna pe fiii Săi care au păcătuit, când se întorc printr-o pocăință sinceră. Omul, urând răul și iubind binele, își întregește pocăința sa și redevine fiul iubit al lui Dumnezeu. Datorită libertății sale, fiecare creștin are posibilitatea să aleagă orice vrea. Nici un bine nu se săvârșește prin silă. Nici Însuși Dumnezeu nu vrea să constrângă libertatea noastră. Libertatea este indisolubil legată cu dragostea. Păcatul este o neghiobie, o aberație. Dumnezeu nu ține pe nimeni cu sila lângă El.
Fiul risipitor din parabolă plecând într-o țară îndepărtată, s-a îndepărtat de dragostea lui Dumnezeu. Iar depărtarea de Dumnezeu a avut consecințe înfricoșătoare. S-a înstrăinat de Dumnezeu și suferea de singurătate, individualism, amărăciune și întunecime. Viața în păcat este o mocirlă murdară care nu satisface pe nimeni real și eficient. Supunerea la patimi este cu adevărat lipsă de libertate, legături puternice de robie. După aceasta urmează durerea, întristarea, mâhnirea și chinul plăcerii. Este fapt dovedit că dulceața plăcerii este foarte scurtă, în timp ce chinul este îndelungat. Fără pocăință chinul ajunge să devină pe viață.
Pocăința este cunoașterea păcatului. Prin aceasta cunoaștere de început a păcatului, omul este mișcat sufletește, se umilește și își dă seama de realitatea stării sale. Cuvioasa Maria Egipteanca, fiind la Ierusalim și plângând pentru viața ei păcătoasă, a venit întru simțirea pocăinței, care a dus-o în pustiul Iordanului. Necurăția, întinarea și tulburarea s-au șters în pustie. A venit întru deplina simțire a pocăinței și din desfrânata Alexandriei a devenit cea mai mare nevoitoare a tuturor veacurilor, răbdând mulți ani un puternic război care o îndemna să se întoarcă la viața ei păcătoasă de mai înainte.
Sentimentul de dezgust îl povățuiește pe om la întoarcere, la mărturisire, la acceptarea greșalelor, la recunoașterea înfrângerii, la lucrarea faptelor bune, la iubirea de Dumnezeu și de oameni. Nu te duce în labirintul gândurilor, în complexul vinovățiilor și în inacceptabila deznădejde. Preabunul Dumnezeu nu obosește să aștepte întoarcerea făpturii Sale. Nu Se enervează, nu amenință, nu constrânge, ci numai nădăjduiește. Nădăjduiește la întoarcerea fiilor Săi, ca să trăiască cu adevărat veseli. Pocăința cere curaj, fermitate și o oarecare îndrăzneală. Este adevărat că există multe căi de pocăință. Pocăința înseamnă întoarcerea minții, schimbarea modului de gândire, întoarcere sinceră. Este trebuință, am spune, de auto-condamnare, mâhnire pentru patimile pe care cu grijă le-am cultivat, smerenie adevărată, iertarea aproapelui, milostenie, rugăciune cu lacrimi.
Pocăința nu este pentru puțini, pentru câțiva, pentru unii dintre cei de rang înalt.. Pocăința tămăduitoare este pentru mulți, pentru toți, pentru mici și mari. Cu toții suntem vinovați în ceva și trebuie să ne îndreptăm. Toți au o mare nevoie de pocăință. Ne-am învățat cu binele, am apucat o cale strâmbă, ne-am obișnuit să trăim fără cele sfinte, altceva decât cele ce se cuvin, cele străine de tradiția și cultura noastră. Fără pretexte, fără îndreptățiri va trebui să mărturisim toate greșalele noastre. Pocăința ne va dărui pace lăuntrică, bucurie în inimă, calitate vieții. Pocăința nu înseamnă o falsă peticire a sufletului nostru, o viață la întâmplare, nici bună, nici rea. Cei care se pocăiesc se ridică, se însuflețesc, se schimbă și se îndreaptă în chip uimitor.
De pocăință are nevoie toată Grecia, toți tinerii care și-au pironit privirea la sirenele magice, care au dorit să se îmbogățească rapid, ocolind și dând la o parte pe mulți ca să urce ei. Nu este exclus nimeni de la pocăința făcătoare de minuni. Ci toți sunt chemați să se schimbe și să devină firești din fățarnici, sinceri din mincinoși, creștini adevărați și patrioți din falsificatori nepocăiți. Pocăința va dărui mângâiere, întărire și nădejde. Să nu se teamă nimeni de pocăință, căci este absolut necesară. Acum numai o minune va mântui, minune care va începe din adâncurile inimii noastre.
