Avocatul

După plecarea consulului, am rămas singur un sfert de oră, apoi am primit vizita neaşteptată a avocatului meu, care dispăruse de câteva zile! Mărturisesc că nu prea îmi plăcea acest om, dar ce să fac? Pe el mi-l dăduseră. Probabil că se mai ocupa de acest fel de procese, pentru că mai avea un caz asemănător, la care lucra de doi ani.

Mi-a dat să semnez mai multe hârtii, pe baza cărora să poată da împuterniciri şi să aibă confirmarea că m-a vizitat, pentru ca soţia mea să-i poată trimite banii. Mi-a explicat de ce întârziase cu vizitele – fusese la schi în Italia! Mi-a mai spus şi că avea să meargă şi în Grecia, la pescuit, săptămâna care urma! Mă gândeam: „El îşi face vacanţele pe banii mei, iar eu stau aici, în celulă, drept garanţie a unor bani siguri pentru el!”. Spre părerea mea de rău, în final s-a dovedit că aşa şi era.

Întors în celulă, l-am găsit foarte bucuros pe tovarăşul meu de detenţie. I se îngăduise ca familia să-i trimită un televizor mic, alb-negru. La acest televizor am urmărit înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea şi întronizarea Papei Benedict. Pentru mine era ceva captivant, deoarece am putut vedea ceva despre creştinătate, măcar că se referea la o problemă romano-catolică. Mă veţi întreba: „Ce v-a impresionat?”. M-a impresionat viaţa şi petrecerea răposatului papă, lumea care plângea şi care m-a făcut şi pe mine să plâng. Am plâns pentru că nu există unitate în creştinism, am plâns mult şi m-am rugat, eu, care, cu câteva săptămâni în urmă, nu doar că nu vorbeam, dar nici nu voiam să aud de Hristos. Toate acestea le cugetam în mine; cu celălalt deţinut nu puteam să vorbesc, din pricina limbii, cum am mai spus. Acum, cu trecerea anilor, înţeleg diferenţa dintre noi, ortodocşii, şi romano-catolicii, şi motivul pentru care s-a produs schisma. Lacrimile mele pentru Papa Ioan Paul, însă, nu s-au pierdut; am plâns pentru un semen al meu care murise, aşa cum plâng şi mă rog pentru cei care mor în cutremure, inundaţii, catastrofe.

Viaţa în celulă s-a scurs mereu aceeaşi, în afara câtorva raiduri neaşteptate ale gardienilor, în căutarea obiectelor interzise. Urma să merg la Tribunal. Nu am dormit toată noaptea; am citit din Sfânta Scriptură. Dimineaţă, după toate procedurile de control, mi-au pus cătuşe şi m-au dus într-o „colivie” la Tribunal, în fata a trei membri ce formau completul de judecată. Avocatul meu lipsea. Procurorul a vorbit în limba lor vreme de două minute, apoi judecătorii s-au retras cam patru minute, iar când s-au întors, au zis ceva în limba lor şi au plecat din nou. Toţi s-au ridicat în picioare. Pe mine m-au scos din cuşcă, iar un poliţist mi-a spus, într-o engleză „stricată”: „Rămâi în arest încă două luni”. Avocatul nu apăruse! Când a ajuns, după două sau trei săptămâni, mi-a descris în cele mai frumoase cuvinte plajele şi insulele pe care le vizitase în Grecia – fireşte, pe banii mei! Fierbeam înăuntrul meu. Îmi venea să-l sugrum. Mi-a vorbit o oră întreagă despre distracţiile lui, cum a făcut scufundări şi tot ce-ţi mai poţi închipui. Mi-a distrus nervii şi cel mai rău era că familia mea îl plătea pentru toate acestea! Eu nu văzusem niciodată vreo insulă grecească; tot cea ce ştiam era de la şcoală sau de la televizor. Când îl întrebam despre cazul meu, se ferea să vorbească, îmi răspundea numai cu „da” şi „nu”. Nu ştiu dacă îi era teamă sau doar nu ştia ce se întâmplă. Cu toate acestea însă, sunt sigur că în camera în care ne întâlneam, în spatele geamului opac, cel puţin o persoană ne urmărea şi ne asculta. Mereu mă aşezau cu spatele la geamul opac. Prin mintea mea treceau tot felul de imagini de prin filme, cu închisori, evadări, înfometări, nenorociri, arestări, maltratări, torturi. Eu eram un norocos; nu aveam parte de aşa ceva. Dar, fie numai şi detenţia mea, şi tot era ceva inuman.

Gândindu-mă la cele ce-mi treceau prin minte, mi-am făcut curaj; eu aveam parte de o soartă mai bună. Avocatul a făcut câteva însemnări, apoi m-a pus să semnez pentru vizita lui, ca să-i poată trimite soţiei nota de plată. S-a ridicat, a bătut la uşă, iar câteva minute mai târziu, uşa s-a deschis şi el a plecat.

Am rămas singur vreo zece minute. Deşi, cu siguranţă, nu eram singur. Aveam companie în spatele geamului opac… Nu era închipuirea mea sau ceva ce văzusem în filme. De două sau trei ori auzisem scârțâit de scaune şi de două ori pe cineva care tuşea. Regizorii de filme înfăţişează lucrurile exact aşa cum mi s-au întâmplat şi mie!

În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar cei doi poliţişti au început aceeaşi rutină pe care o aveau de fiecare dată când primeam vizite: dezbrăcare, control corporal cu detectorul de metale, apoi m-a lăsat singur vreo cincisprezece-douăzeci de minute, după care, dus de alţi doi gardieni, înapoi în celulă. O procedură cu totul şi cu totul deprimantă, într-o ţară cu vădite rămăşiţe comuniste… Înapoi în celula metalică, aceeaşi rutină: eu înghesuit în patul meu de fier, îngust şi lung, celălalt deţinut, de partea cealaltă, aplecat peste patul lui. Nu a trecut mult timp şi uşa s-a deschis din nou. Doi gardieni ne-au scos din celulă, în timp ce alţi doi au făcut o percheziţie amănunţită, întorcând totul cu susul în jos! Când ne-am întors, pe tovarăşul meu l-au luat şi nu l-au mai adus înapoi vreme de o oră. Cu puţina engleză pe care o ştia, a reuşit să-mi dea de înţeles că vizita pe care o primise avea de-a face cu mine şi arăta foarte speriat. De îndată ce am înţeles că cineva asculta la uşă, m-am oprit din întrebări şi am început să mă rog cu voce tare. După câteva minute, vizitatorul a plecat. Terciul pe care ni-l aduceau seara, ca de obicei, nu-l mâncam. Mă mulţumeam cu măslinele, ceapa, usturoiul, roşiile şi castraveţii mei…

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul si dascălul meu – Editura Egumenița 2016