Monahism și erezie (I)

Monahul Moisi Aghioritul

După ce voi mulțumi cu căldură Sfintei Mănăstiri care m-a invitat și o voi felicita pentru călătoria ei progresivă de 20 de ani, voi începe expunerea mea cu cunoscuta, dar însemnata, povestire despre Avva Agaton:

„Auzind unii că are mare discernământ, au vrut să-l încerce să vadă dacă se va mânia. Și i-au zis:

 – Tu ești Agaton? Am auzit despre tine că ești curvar și mândru.

Iar el a răspuns:

 – Da, așa este.

Și i-au zis lui iarăși:

 – Tu ești Agaton bârfitorul și clevetitorul?

 – Eu sunt, a zis acela.

Și i-au zis iarăși:

 – Tu ești Agaton ereticul?

Iar el a răspuns:

 – Nu sunt eretic.

Și l-au rugat pe el, zicând:

 – Spune-ne nouă: De ce atâtea câte ți-am spus le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai primit?

Și le-a zis lor:

 – Cele dintâi asupra mea le iau, pentru că sunt spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta „eretic” este despărțire de Dumnezeu și eu nu vreau să mă despart de Dumnezeu.

Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și au plecat zidiți, adică folosiți.”

Nu ne vom referi aici la începutul evanghelic al monahismului în istorie, nici la rânduielile și prinosul adus de el. Nu vom combate polemica întreținută a multora împotriva lui, răstălmăcirea, necunoașterea scopului lui, chiar de către oamenii Bisericii, care vor să-i transforme pe monahi în niște simpli lucrători sociali, să-i folosească și să-i exploateze. Și astfel se naște ironia: în timp ce unii îi acuză pe monahi că fug de lume și de osteneală și nu contribuie la lucrarea variată a Bisericii, de pildă, împotriva ereziilor, alții sau chiar aceiași „cu aceeași acuitate și critică condamnă aparițiile monahilor în arena luptelor teologice sau, în general, a celor pentru apărarea sfintelor tradiții, ca lucrare îndelungată a misiunii lor, ca expresie a dispoziției plină de mândrie și a purtării lor iubitoare de tulburare”. Dar îndată vom spune că aceste critici descoperă o ignoranță grosolană a Evangheliei, a învățăturii patristice, a istoriei bisericești și a vieților Sfinților. Oare nu sunt valabile pentru monahi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes. 2, 15) și: „De vorbirile lumești ferește-te”( 2 Timotei 2, 16)?

Desigur va trebui să accentuăm unora dintre celor care ne critică că altceva este teologia, pe care părinții asceți n-o îngăduie oricărui monah, și altceva este păstrarea absolut necesară a dogmelor, adică a Credinței ortodoxe. Sensibilitatea cea bună a monahilor nu-i face dogmatologi, ci luptători smeriți pentru păstrarea celor pe care Sfinții Părinți, prin îndelungate lupte, corect le-au dogmatizat, și … Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: „Nici celui ce teologhisește nu i se potrivește pocăința, nici celui ce se pocăiește teologia. Căci precum sunt departe răsăriturile de apusuri, cu atât mai înaltă este teologia decât pocăința…”. La fel și Sfântul Ioan Scărarul:  Nu vom fi învinuiți, ο, prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”.[1] De asemenea, un argument obișnuit și mai degrabă ipocrit îl constituie spusele cum că monahii trebuie să fie cu desăvârșire dăruiți îndatoririlor lor și mai ales celei a rugăciunii. Nimeni nu va contesta asta vreodată. Însă lucrarea cea mare, frumoasă și cu adevărat puternică a rugăciunii nu anulează mărturisirea cu fapta în lupta cea bună împotriva învățăturii greșite. Aceste obiecții abile aparent serioase dovedesc lipsa luminii discernământului și o vădită încălcare a ortopraxiei. Evanghelia și Sfinții Părinți ne obligă la o mărturisire fără tulburare și conștientă atunci când credința se primejduiește. Sunt pline sinaxarele de Cuvioși mărturisitori și este bogată lauda Bisericii mame pentru răbdătorii, silitorii, curajoșii, neînfricații și vitejii fii ai pustiului.

[1] Scara, Cuv. VII.